Muchia Timbalului Mic

În urmă cu puțin timp am revenit în abruptul Pietrei Craiului, unde am parcurs Muchia Timbalului Mic, unul dintre traseele clasice de carpatism ale zonei.

O zonă alpină complexă, frământată și deosebit de spectaculoasă, abruptul cuprins între Padina lui Râie și Valea Podurilor oferă pasionaților de munte trasee pentru toate gusturile, de la brâuri și văi de abrupt, la hornuri, creste și trasee de cățărare pe stâncă. În condiții de iarnă, iubitorii de alpinism vor găsi, fără îndoială, multe zile de activitate în aceste locuri.

Muchia Timbalului Mic este o muchie vestică desprinsă din vârful cu același nume, fiind omoloagă vecinelor dinspre nord, Muchia Țimbalului Mare și Muchia dintre Țimbale, aceasta din urmă fiind, poate, și cea mai spectaculoasă dintre ele, grație șeilor care îi oferă un aspect deosebit. Muchia Timbalului Mic separă Valea Podurilor de Valea Ciorânguța și se înalță deasupra șeii Colților Gemeni, un loc pe care îl cunoaștem prea bine și pe care l-am vizitat chiar în această vară, într-o frumoasă plimbare pe Brâul Soarelui. Deși muchia se poate parcurge pe acest traseu direct, noi am urmat varianta parcursă în premieră de echipa ADMIR din 1939 (Titi Ionescu, Ion Ionescu-Dunăreanu, Elena Habermann); desigur, dificultatea locurilor nu exclude faptul ca omul să fi călcat prin aceste zone și înaintea ADMIR-iștilor, însă aceștia au oferit prima descriere a traseului.

Dimineața friguroasă de toamnă ne-a prins în Valea Podurilor, unde am ajuns parcurgând Brâul de Jos pe o scurtă porțiune, adâugând astfel diversitate drumului binecunoscut spre Termopile. Din vale am ajuns în Brâul de Sus, care prin aceste zone are un parcus spectaculos de-a lungul unor falii tectonice, continuând apoi pe Muchia Timbalului Mic, ale cărei șei erau mângâiate de razele mult-dorite ale soarelui. Cu excepția câtorva puncte în care înclinația crește considerabil (UIAA III), traseul nu pune probleme legate de dificultate tehnică, ci mai ales de orientare și alegere a traseului, friabilitatea stâncii fiind adesea o problemă deloc de neglijat. Peisajele, mai ales spre nord și spre sud, înfățisând abruptul Pietrei Craiului, sunt de vis.

Un traseu spectaculos de carpatism, Muchia Timbalului Mic oferă o experiență deosebită și completă celor care doresc să cunoască mai mult din abruptul vestic al Pietrei Craiului, fiind situată într-una dintre cele mai frumoase zone ale întregilor Carpați.

Fisura Rasucita, cățărare în Bucegi

Chiar dacă în ultima perioadă diminețile au fost friguroase, am profitat de vremea frumoasă pentru a ne bucura de pereții însoriți ai Bucegilor și am urcat Fisura Rasucita, un traseu clasic de cățărare pe stâncă din munții Bucegi.

Situată în peretele sudic al Țancului Mic, un perete care a rămas popular printre cățărătorii din Bucegi, atât datorită distanței reduse față de refugiul Coștila, cât și pentru reamenajarea traseelor cu ancore, Fisura Rasucita se numără printre cele mai accesibile trasee ale acestui perete și oferă o cățărare frumoasă și diversă, cu fisuri, fețe și diedre. Traseul își merită din plin numele, linia ascensiunii purtându-te de pe fața sudică spre cea estică, apoi nordică, pentru a reveni la final spre sud. Cu o dificultate tehnică ce nu depășește gradul UIAA VI+, 6a francez, traseul necesită totuși experiență în manevrele de coardă.

Fisura Rasucita a avut premiera în vara anului 1956, fiind urcat de către echipa Florin Stan și Pompiliu Pascu, în primii ani ai alpinismului competițional din România socialistă. A devenit rapid un traseu clasic, atât pentru ascensiunile oficiale de campionat, cât și pentru recreere și antrenament, în cuvintele lui Walter Kargel, Răsucita-i aici, în curtea refugiului.

Până la venirea iernii, vom continua cu turele de carpatism și cățărare pe stâncă, profitând la maxim de vremea frumoasă și de locurile însorite.

Toamna în Dolomiti

Despre munții Dolomiti s-au scris nenumărate rânduri, s-au pictat nenumărate tablouri și au avut loc nenumărate expoziții de fotografie, iar dacă o imagine face cât o mie de cuvinte, o experiență face, probabil, cât o mie de imagini, astfel că la sfârșitul lunii septembrie am petrecut o săptămână în Dolomiti.

Am avut parte de cinci zile pline de drumeție în muntii Dolomiti, printre zade ușor colorate-a toamnă, printre turnuri semețe ascunse, timid, în ceață, prin tunelele-muzeu ale Marelui Război, printre stropi de ploaie, prin croncănitul ciorilor alpine și miresmele specifice ale unor plante… A fost o săptămână nu doar intensă, ci foarte diversă din punct de vedere al activităților și putem spune că, fără îndoială, nu am reușit nici măcar să zgâriem tortul pe care munții Dolomiti – patrimoniu UNESCO – ni l-au oferit.

Fără a fi necesare prea multe detalii, căci locurile vizitate nu-s chiar printre cele mai obscure, am admirat celebrele Tre Cime, teren de joacă preferat al marelui Emilio Comici, am parcurs tunelurile și potecile militare din zona micului Lagazuoi, am experimentat suflul cascadelor Fanes și ne-am pierdut privirea în ceața care a ascuns, cu nerușinare, turcoazul lacului Sorapis, obiectiv deosebit de popular.

Ca și în plimbarea de anul trecut, din Alpii Iulieni, am rămas impresionați de infrastructura turistică a italienilor, de la rețeaua de cabane, la calitatea potecilor și marcajelor și, desigur, la atmosfera generală. Nu putem decât să sperăm că, într-o bună zi, mentalitățile care dăinuie pe meleagurile noastre să se deschidă și în acest domeniu, însă avem speranța că lucrurile se schimbă, ușor, în bine și la noi.

Odată gustat acest “tort” al Dolomiților, vom reveni cu siguranță pe potecile sale, poate mai curând decât am crede…