La finele săptămânii trecute am revenit pe Valea Seacă a Caraimanului, ieșind de această dată pe firul ei direct spre creștetul muntelui, respectiv pe ceea ce literatura numește Hornurile Vaii Seci, cea mai dificilă porțiune a întregului parcurs al văii.
Valea Seacă a Caraimanului nu este doar cea mai importantă vale de abrupt din muntele devenit celebru prin Monumentul Eroilor, ci și una dintre cele mai lungi văi ale Bucegilor, porțiunea parcursă de montaniarzi întinzându-se pe o diferență de nivel de peste 1100 de metri, urecarea ei reprezentând una dintre cele mai lungi și solicitante ture de carpatism. În ultima noastră incursiune prin aceste locuri, am parcurs doar firul de obârșie al văii, Hornurile Vaii Seci, de altfel cea mai dificilă porțiune a întregului talveg.
Hornurile Vaii Seci reprezintă firul de obârșie a Văii Seci a Caraimanului și poate fi abordat direct, ca o continuare firească a urcușului pe vale, ori din Brâul Portiței. Ascensiunea presupune o solidă experiență de carpatism, respectiv mersul pe văi de abrupt și brâuri, dar și bune abilități de cățărare, săritorile de pe parcursul având pași constanți de grad UIAA IV-/IV, iar Săritoarea Mare, obstacol descris, cu exagerare, ca având 25 de metri, ridicând nivelul până la UIAA V. Dificultatea percepută este, însă, sporită de umezeala, mușchiul și noroiul prezente pe linia directă a săritorilor, variantele ocolitoare (acolo unde sunt posibile) fiind, însă, expuse și supuse unor riscuri pe care noi le considerăm prea mari. Protecțiile mobile sunt, în opinia noastră, necesare pentru o ascensiune sigură.
În tura noastră pe Hornurile Vaii Seci, ne-am bucurat de o splendidă zi de toamnă – care, după prognoze, părea a fi ultima înaintea iernii – si de o ascensiune prin niște locuri de deosebit de frumoase, îmbrăcate în, poate, cea mai frumoasă haină. Nu se cade să spui Caraiman fără zade aprinse! Așadar, într-o echipă bine dimensionată, am urcat Hornurile Vaii Seci, din Brâul Portiței și până în Brâul de sub Streașină, trecând direct fiecare săritoare, cu excepția celei numite a Crucii, aflate, din câte povestește literatura, îmediat în amonte de Brâul lui Rafail – marcat de crucea închinată lui Gică Rafail care, la doar 16 ani, a murit în 1930, căzând pe fețele care ocoleau săritorile firului, accident mediatizat în epocă. Deși nădăjduiam să ne fi bucurat de condiții uscate, având în vedere perioada îndelungată de vreme caldă și stabilă de care s-au bucurat Carpații în ultimele săptămâni, am avut parte la fața locului de caracteristica mâzgă a Caraimanului și de oleacă mușchi, prezente cât să facă lucrurile mai interesante…
Hornurile Vaii Seci au fost parcurse în premieră în 1928 de către ghidul Filică Pascu și Albert Nacht. De atunci și până acum, ele au reprezentat o piatră de încercare pentru montaniarzii români. Ascensiunea de iarnă din 1932, realizată de către echipa lui Nicu Comănescu, zugrăvește cel mai greu traseu din Bucegi, lucru pe care îl putem înțelege în contextul epocii. Totusi, Hornurile au rămas, cel puțin până în anii ’80, un obiectiv redutabil pentru pasionații de carpatism – văi de abrupt și brâuri.
În ceea ce ne privește, ne bucurăm de fiecare ieșire în natură, pe munte, pe trasee istorice ori pe simple poteci, străbătute de sute și mii de ori. Și, cu acest prilej, le mulțumim tuturor celor care ne oferă încrederea lor pentru a străbate împreună munții, întru frumusețe, istorie și companie.
