Fisura Rasucita, cățărare în Bucegi

Chiar dacă în ultima perioadă diminețile au fost friguroase, am profitat de vremea frumoasă pentru a ne bucura de pereții însoriți ai Bucegilor și am urcat Fisura Rasucita, un traseu clasic de cățărare pe stâncă din munții Bucegi.

Situată în peretele sudic al Țancului Mic, un perete care a rămas popular printre cățărătorii din Bucegi, atât datorită distanței reduse față de refugiul Coștila, cât și pentru reamenajarea traseelor cu ancore, Fisura Rasucita se numără printre cele mai accesibile trasee ale acestui perete și oferă o cățărare frumoasă și diversă, cu fisuri, fețe și diedre. Traseul își merită din plin numele, linia ascensiunii purtându-te de pe fața sudică spre cea estică, apoi nordică, pentru a reveni la final spre sud. Cu o dificultate tehnică ce nu depășește gradul UIAA VI+, 6a francez, traseul necesită totuși experiență în manevrele de coardă.

Fisura Rasucita a avut premiera în vara anului 1956, fiind urcat de către echipa Florin Stan și Pompiliu Pascu, în primii ani ai alpinismului competițional din România socialistă. A devenit rapid un traseu clasic, atât pentru ascensiunile oficiale de campionat, cât și pentru recreere și antrenament, în cuvintele lui Walter Kargel, Răsucita-i aici, în curtea refugiului.

Până la venirea iernii, vom continua cu turele de carpatism și cățărare pe stâncă, profitând la maxim de vremea frumoasă și de locurile însorite.

Iarna pe Valea Costilei

La începutul acestei săptămâni am urcat, în condiții de iarna, Valea Costilei din munții Bucegi, o tură de alpinism desfășurată într-un cadru absolut deosebit.

Una dintre văile reprezentative ale Bucegilor, bazinul ei marcând aproape în totalitate versantul răsăritean al muntelui Coștila, Valea Costilei este, pe timp de iarna, una dintre văile ce pot pune probleme în ceea ce privește avalanșele. Un moment infam a fost avalanșa din 15 martie 1936 în care și-a pierdut viața Niculae Comănescu, poate cel mai important cățărător al generației sale.

Am pornit spre Valea Costilei într-o mohorâtă zi de iarna, ceața ascunzând munții de priviri. Odată ajungi în pragul refugiului, am început să scoatem capetele din marea de nori și, pe măsură ce urcam, jocul luminii devenea din ce în ce mai spectaculos. Evitând cu grijă acumulările de zăpadă din firul văii și plăcile de vânt, am lăsat în urmă porțiunea inferioară a Peretelui Coștilei, din care a ieșit frumos în evidență, printre aburi, Hornul din Peretele Coștilei. Amfiteatrul firelor de obârșie a Văii Coștilei era sărac în zăpadă, însă firele păstrau depozite importante, astfel că am preferat urcarea pe muchiile cu jnepeni, ieșind finalmente in platou. Am coborât pe Valea Albă, pe o zăpadă excelentă, admirând finalmente firul Albișoarei Strungii, pe care o urcasem în aceeași formulă cu puțin timp în urmă.

Prima ascensiune documentată pe Valea Costilei a aparținut grupului condus de frații Radu și Șerban Țiteica, ea având loc la 22 septembrie 1925. Pe timp de vară, Valea Costilei este un traseu de carpatism, ascensiunea firului oferind destule provocări; în condiții de iarna, Valea Costilei impune o abordare atentă în ceea ce privește evaluarea riscului de avalanșă, oferind în schimb o dificultate tehnică redusă (F, 750m).

Valea Costilei, carpatism în Bucegi

În acest sfârșit de săptămână am urcat Valea Costilei, o vale de abrupt reprezentativă din munții Bucegi, fiind gazda refugiului alpin construit de Clubul Alpin Român în urmă cu 84 de ani.

Sfârșitul acestei veri s-a dovedit capricios și nici această zi nu a făcut excepție. După un răsărit spectaculos, care a umplut de culoare marii pereți ai Bucegilor, ploaia ne-a însoțit sporadic în urcuș spre refugiu, unde am zăbovit preț de vreo jumătate de ceas în speranța unor semne clare din partea vremii. Ele au venit, cerul senin făcându-și finalmente apariția, însă umezeala din firul văii a rămas acolo, pentru a face ascensiunea mai provocatoare.

Dorind să ne bucurăm cât mai mult de stâncă – fie ea și umedă – am urcat direct toate săritorile, mai puțin una, cea surplombantă, situată aproximativ în dreptul traseului Balcoanelor, pe care am abordat-o pe partea dreaptă, pe o față înclinată și cu prize mici. Valea se deschide curând și se împarte în două fire, apucându-l pe cel din stânga – zis și al Hornurilor. Nu după mult timp urcăm pe fețele de iarbă spre Creasta Văii Albe, unde, odată ce ajungem în Brâul Mare al Coștilei, scoatem și capul din nori. Coborâm pe brâu spre firul Văii Albe și apoi mergem spre Monumentul Eroilor pe Brâul Văii Albe, urmând a încheia ziua cu o coborâre pe Valea Jepilor, ajungând în Bușteni odată cu primii stropi de ploaie serioasă.

Prima ascensiune documentată pe Valea Costilei a aparținut grupului condus de frații Radu și Șerban Țiteica, ea având loc la 22 septembrie 1925. Au ocolit aproape toate săritorile firului principal, revenind în fir când dificultățile au scăzut și ajungând, finalmente, în Brâul Mare, unde stratul de zăpadă ajungea la 20 de centimetri.

Ne-am bucurat de o frumoasă tură de carpatism în Bucegi, Valea Costilei fiind atât o vale spectaculoasă, cât și mai solicitantă decât multe din vecinele sale. Cu multe pasaje de cățărare de grad UIAA III/IV, parcurgerea ei este antrenantă și un bun antrenament pentru cei care doresc să facă trecerea spre trasee de carpatism mai solicitante sau spre trasee ușoare de cățărare pe stâncă.