În Piatra Craiului, pe traseul Umerilor

În urmă cu câteva zile am revenit în Piatra Craiului, unde am parcurs traseul Umerilor, străbătând, pe o atmosferă încărcată, o zonă spectaculoasă.

Parcurs pentru prima dată în 1939 de către o echipă condusă de Titi Ionescu și descris de Ion-Ionescu Dunăreanu în monografiile sale, traseul Umerilor se înscrie de-a lungul cumpenei de ape dintre vechiul Regat și Ardeal. Spre deosebire de incursiunea de acum doi ani, când am ales intrarea directă din șaua Tămășel, întocmai ca la premiera traseului, de această dată am ales o intrare ocolită, mai facilă, pe fața văii Tămășel. Apariția “neașteptată” a unui vâlcel în devălmășia de țancuri a Umărului de Jos ușurează accesul și ne dovedește, încă o dată, că în abruptul vestic al Pietrei Craiului orice este posibil și nimic nu este întâmplător!

Urcând pe Vâlcelul Umerilor, am lăsat în urmă panglica verde a Brâului de Jos și, nu după mult timp, ne-am aflat în Brâul de Mijloc, pe care l-am urmat până în drumul lui Deubel. Stropii de ploaie și-au făcut, timizi, apariția. Sub o surplombă generoasă, ascultând picuratul stropilor peste liniștea deplină a muntelui, am simțit tentația de a pune pleoapă peste pleoapă și de a fura câteva clipe de somn într-un loc fermecător.

Cu o bună interpretare a prognozelor meteorologice și cu o bună organizare a turei, ne-am bucurat de o zi frumoasă în abruptul Pietrei Craiului și de reîntâlnirea cu traseul Umerilor.

Chiciură în Poiana Inchisa și toamna pe Braul de Mijloc

După o primă zi petrecută pe ramura nordică a Braului de Mijloc, am continuat cu partea sudică a acestuia, pornind din Poiana Inchisa și înaintând spre nord, până în drumul lui Deubel. Cel puțin ăsta a fost planul la plecare, căci pe măsură ce înaintam către Poiana Inchisa, am născocit un alt plan, zoriți de frigul din zonele umbroase.

Poiana Inchisă, aninată între Marele Grohotiș, pare, așa cum îi spune numele, un loc pe cât de frumos și misterios, pe atât de închis și accesibil doar caprelor negre care o frecventează. Totuși, ea lasă cunoscutătorilor câteva posibilități de acces și retragere. Pe una dintre aceste ieșiri am urcat și noi spre creasta Pietrei Craiului, unde am dat cu nasul de mult-doritele raze ale soarelui. După o binemeritată dezmorțeală a oaselor, am pornit pe creastă preț de câteva sute de metri, după care am coborât pe unul dintre firele de obârșie a Bârsei Tămașului și apoi pe Brâul de Sus până în traseul Umerilor, Braul de Mijloc fiind atins apoi elementar și, foarte important, printr-un soare cald, așa cum șade bine la sfârșit de octombrie. Ne continuăm agale drumul printre jnepenii brâului și peste muchiile pe care creasta le aruncă spre vale, ajungând în final în drumul lui Deubel.

Spre deosebire de jumătatea nordică, Braul de Mijloc la nord de Poiana Inchisa are un parcurs mai sălbatic, strecurat când prin jnepeni, când pe la baza unor pereți spectaculoși, fragmentați într-o devălmășie specifică Pietrei Craiului. Modificarea planului inițial a adăugat diversitate în obiectivele propuse, acoperind astfel și locuri mai puțin parcurse, pasaje de cățărare și, poate cel mai important lucru, razele soarelui. Acesta este unul dintre lucrurile care ne plac cel mai mult la carpatism; oricând și oriunde vei găsi un lucru de care să te bucuri, oricât de mic ar fi el, în mijlocul muntelui și al naturii.

Toamna pe Umerii Pietrei Craiului

Frigul mușcă tare prin hainele noastre în timp ce pașii tropăie voios de-a lungul văii Șpirla, pe care o urmăm în drumul nostru către Umerii Pietrei Craiului, traseul propus pentru acest început de noiembrie.

Traseul Umerilor Pietrei Craiului este unul dintre clasicele interbelice, fiind descris de echipa ADMIR formată din Titi Ionescu, Franz Bauschke, Ion Ionescu-Dunăreanu și Elena Habermann, în iulie 1939. Privind dinspre Plaiul Foii, orizontul este închis spre sud de culmea Umerilor Pietrei Craiului, cumpănă de ape între Ardeal și vechiul regat. Cea mai dificilă zonă din punct de vedere tehnic, Umărul de Jos, poate fi abordată în mai multe variante, fie prin hornurile înălțate deasupra șeii Tămășel, precum varianta descrisă de ADMIR-iști, fie prin firul Bârsei Tămașului sau pe fețele Văii Tămășel. Toate cele trei variante converg în același punct de unde se continuă prin firul Vâlcelului Umerilor. Descrierile publicate în literatura de specialitate – atât cele ale lui Dunăreanu, cât și cele ale lui Emilian Cristea – sunt puternic diferite față de realitatea din teren, putând duce la confuzii și probleme mari de orientare în relieful frământat al Umerilor Pietrei Craiului. Recomandăm pentru orientare publicații recente sau relatări ale altor ture.

Ajunși în șaua Tămășel după un marș care-a scurs vreo două ceasuri din clepsidră, ne angajăm pe hornul premierei, urmat de o față verticală, cu prize incomode, până într-o mică șa punctată de jnepeni. Desfășurăm încă 50 de metri de coardă peste o față înclinată, după care ajungem în mica creastă care conduce în Vâlcelul Umerilor Pietrei Craiului, punctul în care se întâlnesc și variantele ocolitoare menționate mai sus. Ne bucurăm de câteva clipe de soare, stânca fiind deosebit de rece în zonele umbrite de deasupra șeii Tămășel.

Urcând pe firul vâlceului, lăsăm în urmă Pridvorul lui Dunăreanu, unde surplombele apasă greu peste micul promontoriu și, încă o dată, nu putem decât să punem la îndoială memoria lui Dunăreanu, care plasează, într-una dintre publicațiile timpurii, Brâul de Mijloc la acest nivel. În realitate, Brâul de Mijloc este la aproximativ 150 de metri diferență de nivel față de Pridvor, într-un loc imposibil de confundat. Până la Brâul de Mijloc, însă, ajungem în Brâul de Jos, ocolind spre sud o ruptură de pantă a Vâlcelului Umerilor Pietrei Craiului și coborând în hățașul brâului, pe care îl urmăm până în șaua care delimitează Umărul de Jos, marcată cu o momâie.

Ora înaintată ne grăbește spre teren mai ușor și urcăm hornul înșirat de-a lungul Umărului de Mijloc și, după scurt timp, ajungem în Brâul de Mijloc, locul în care perspectiva este copleșitoare. Spre sud, razele apusului colorează Poiana Închisă, iar spre nord pereții roșiatici se înalță semeț deasupra hățașului brâului ce-l vom urma în scurt timp. Deasupra noastră se înalță Umărul de Sus și Creasta Sudică, locuri pe care le vom vizita cu altă ocazie. Cu auriul apusului pe urme, pornim spre nord pe Brâul de Mijloc, punctat adesea cu petice de zăpadă rămase în urma ultimelor ninsori. Colțarii ne sunt de un real folos în depășirea lor și după trei ceasuri ajungem în drumul lui Deubel, care ne conduce spre vale.

Ziua de toamnă petrecută în traseul Umerilor Pietrei Craiului a fost una care va rămâne mult timp în amintirea noastră, oferindu-ne micile plăceri care ne fac inima să bată: priveliști minunate, cățărare, carpatism și plăcerea redescoperirii unor locuri călcate de înaintași.