Atelier de carpatism în Piatra Craiului

În acest sfârșit de săptămână am fost în Piatra Craiului, unde am organizat un atelier de carpatism special conceput pentru cei care fac primii pași înafara potecilor de drumeție și doresc să cunoască și zonele de abrupt.

Carpatismul sau drumeția alpină reprezintă acele trasee aflate între drumeție și cățărarea pe stâncă, împrumutând elemente din ambele. Conform gradației elvețiene pentru traseele de drumeție, carpatismul este încadrat la drumeția alpină dificilă și foarte dificilă, respectiv T5 și T6. În literatura montană din România, traseele de carpatism sunt considerate ca fiind din sfera alpinismului, lucru pe care îl putem accepta doar în sezonul de iarnă, când prezenta zăpezii și gheții în zonele de abrupt schimbă radical terenul și modul de abordare. Cu mici excepții, carpatismul în România este practicat îndeosebi în munții Bucegi și Piatra Craiului, ale căror văi de abrupt, brâuri și creste oferă un teren specific, accesibil în general fără material tehnic sau manevre avansate de cățărare.

În cadrul acestui atelier de carpatism am arătat practic diferențele între zonele de abrupt amenajate pentru drumeție – traseele de culoare neagră precum celebrul Drum al lui Deubel – și cele neamenajate. În ceea ce privește manevrele de coardă, fiecare participant a avut ocazia să exerseze asigurarea partenerilor în zone expuse sau verticale și să coboare în rapel, acestea reprezentând doar minimele cunoștințe în materie care ar trebui cunoscute de cei care ies înafara potecilor de drumeție. De asemenea, am pus un accent deosebit pe utilizarea corectă a picioarelor la depășirea obstacolelor stâncoase caracteristice văilor de abrupt, atât la urcare, cât și la coborâre (exerciții de cățărare și descățărare a săritorilor).

Partea teoretică a acestui atelier de carpatism a inclus, pe lângă prezentarea echipamentului, o discuție despre conceptul general de risc pe munte și despre riscurile specifice carpatismului, participanții identificând modurile de gestionare optimă a acestora. În încheiere, am vorbit despre gradele de dificultate ale traseelor de carpatism și necesitatea unei schimbări în acest domeniu, astfel încât particularitățile diferitor trasee – văi de abrupt, brâuri – să fie mai bine evidențiate în cadrul unui sistem standardizat de gradare a dificultății.

În luna august organizăm o tabără de carpatism dedicată celor care au deja o oarecare experiență în parcurgerea văilor de abrupt și brâurilor și doresc să cunoască efectiv principalele zone de abrupt din Bucegi.

Creasta Costila-Galbinele în pragul verii

În urmă cu câteva zile, la mijloc de mai, am urcat Creasta Costila-Galbinele, unul dintre traseele clasice de cățărare pe stâncă din munții Bucegi.

Înălțată între văile Coștilei și Gălbinele, profilul crestei atrage privirile de la mari depărtări, atât din Busteni, cât mai ales din poteca Munticelului sau din fața refugiului alpin Coștila. Pe profilul crestei se remarcă o imensă prăbușire, ca o rană a muntelui, care a afectat în 2008 traseul Tavanele de Argint. O nouă prăbușire de stânci din același loc, produsă chiar în urmă cu câteva zile, a afectat puternic atât lungimile inferioare, cât mai ales firul principal al Văii Gălbinele, încă acoperit cu zăpadă la ceas de mai. În aceste condiții, parcurgerea celei de-a patra lungimi de coardă, socotite pe traseul matematic al crestei, este mai mult decât delicată, pornirea fiind deosebit de frământată și stânca acoperită cu un considerabil strat de praf.

Pe întregul parcurs al ascensiunii noastre pe Creasta Costila-Galbinele am avut parte de o vreme caldă, ca de vară, doar în partea superioară fiind convinși de vânt să trecem la mâneca lungă. Ne-am bucurat de priveliștile oferite de Bucegi în luna lui florar, cu văile Coștilei și Gălbinele încă acoperite de zăpadă și cu o pădure crudă pe Munticel, la picioarele noastre. Dincolo de jumătatea traseului, Peretele Gălbinele se dezvăluie spectaculos. După terminarea dificultăților, am urcat spre Brâul Mare al Coștilei, încă acoperit de limbi considerabile de zăpadă, și am ieșit în platou prin hornul din dreptul crestei, cea mai facilă ieșire în aceste condiții. Privind îndărăt, polenul ridicat de vânt forma mici nori pe creștetul pădurii, o imagine inedită și spectaculoasă. Am coborât pe Valea Albă, integral pe zăpadă.

Creasta Costila-Galbinele fost urcată în premieră la 31 mai 1936, de către o echipă formată din Niculae Baticu, Dan Popescu, Constantin Conteș și Toma Boerescu, însoțiți de încă vreo zece invitați, printre care și viitoarea doamnă Boerescu. În aceste condiții. ascensiunea a fost, în cuvintele lui Baticu, o parodie. Astăzi, traseul de bucură de o mare popularitate în rândul cățărătorilor, fiind parcurs cu aceeași plăcere în orice perioadă a anului.

Ne-am bucurat de reîntâlnirea cu conglomeratul Bucegilor și ne gândim deja la turele de carpatism din văile sale, odată ce zăpada se va topi.

Alpinism în Creasta Morarului

Săptămâna trecută am fost din nou în munții Bucegi, unde am parcurs o scurtă porțiune din Creasta Morarului, cu traversarea Acului Mare, cu urcare și coborâre pe două dintre văile de abrupt ale acestui munte.

Pornind odată cu zorii din Bușteni, am urcat Valea Bujorilor pe o zăpadă bună, printre urmele avalanșelor de topire din ultima perioadă și, după o urcare de căteva ore, am ajuns în creasta Morarului, în dreptul Brâului Mare. De o deosebită frumusețe, locul îndeamnă la popas și admirat văile nordice ale Coștilei, atât de frumos conturate în această perioadă. Privirile ne-au fost atrase în special de Valea Țapului și Colțul Mălinului, locuri prin care sperăm să revenim în curând. Am continuat urcarea spre Creasta Ascuțită, alegând cu grijă cel mai bun traseu printre peticele măricele de zăpadă umezită, ajungând curând la baza Acului Mare, în locul unde Brâul Acelor, poate cel mai spectaculos brâu al Bucegilor, întâlnește Creasta Morarului. Punctat de o cornișă măricică la obârșia Văii Poienii, continuată cu o zonă considerabilă acoperită de zăpadă, depășirea acestui loc a necesitat o traversare expusă și o scurtă porțiune de cățărare mixtă, în condițiile stâncii friabile și terenului vegetal înclinat și instabil al primului dintre Acele Morarului. Pentru traversarea Acului Mare am păstrat colțarii în picioare, utili pentru zonele în care zăpada încă era prezentă. Ne-am retras spre vale pe Râpa Mare, o variantă nu foarte facilă pentru coborâre, având în vedere panta accentuată din zona superioară, însă mult mai sigură decât traversarea zonelor cu plăci de vânt de la baza Degetului Roșu și până la intrarea spre Acul Crucii, unde câteva fracturi recente îndemnau la prudență. Zăpada a fost bună pentru coborâre, ajungând pe înserat în Poiana Morarului.

O tură de alpinism de nivel mediu (PD+, II+, M2), incursiunea pe creasta Morarului cu traversarea Acului Mare a avut toate ingredientele unei zile frumoase: urcare pe zăpadă, pasaje de cățărare mixtă, rapeluri și descățărare pe gheață, toate în decorul superb al Bucegilor încărcați de zăpadă.

Râpa Mare a fost parcursă în premieră pe timp de vară de către frații Țiteica în anii ’20; pe timp de iarnă, în funcție de condițiile întâlnite, ascensiunea ei poate fi destul de dificilă. De asemenea, tot în urmă cu un veac, Bucura Dumbravă descrie traversarea Acului Mare, pe care îl compară cu spinarea unui colos antediluvian și una dintre cele mai frumoase urcări ale Bucegilor.

În perioada imediat următoare, ghizii noștri organizează ture de drumeție, alpinism și cățărare, fie deja programate, fie la cerere.