Creasta Costila-Galbinele în pragul verii

În urmă cu câteva zile, la mijloc de mai, am urcat Creasta Costila-Galbinele, unul dintre traseele clasice de cățărare pe stâncă din munții Bucegi.

Înălțată între văile Coștilei și Gălbinele, profilul crestei atrage privirile de la mari depărtări, atât din Busteni, cât mai ales din poteca Munticelului sau din fața refugiului alpin Coștila. Pe profilul crestei se remarcă o imensă prăbușire, ca o rană a muntelui, care a afectat în 2008 traseul Tavanele de Argint. O nouă prăbușire de stânci din același loc, produsă chiar în urmă cu câteva zile, a afectat puternic atât lungimile inferioare, cât mai ales firul principal al Văii Gălbinele, încă acoperit cu zăpadă la ceas de mai. În aceste condiții, parcurgerea celei de-a patra lungimi de coardă, socotite pe traseul matematic al crestei, este mai mult decât delicată, pornirea fiind deosebit de frământată și stânca acoperită cu un considerabil strat de praf.

Pe întregul parcurs al ascensiunii noastre pe Creasta Costila-Galbinele am avut parte de o vreme caldă, ca de vară, doar în partea superioară fiind convinși de vânt să trecem la mâneca lungă. Ne-am bucurat de priveliștile oferite de Bucegi în luna lui florar, cu văile Coștilei și Gălbinele încă acoperite de zăpadă și cu o pădure crudă pe Munticel, la picioarele noastre. Dincolo de jumătatea traseului, Peretele Gălbinele se dezvăluie spectaculos. După terminarea dificultăților, am urcat spre Brâul Mare al Coștilei, încă acoperit de limbi considerabile de zăpadă, și am ieșit în platou prin hornul din dreptul crestei, cea mai facilă ieșire în aceste condiții. Privind îndărăt, polenul ridicat de vânt forma mici nori pe creștetul pădurii, o imagine inedită și spectaculoasă. Am coborât pe Valea Albă, integral pe zăpadă.

Creasta Costila-Galbinele fost urcată în premieră la 31 mai 1936, de către o echipă formată din Niculae Baticu, Dan Popescu, Constantin Conteș și Toma Boerescu, însoțiți de încă vreo zece invitați, printre care și viitoarea doamnă Boerescu. În aceste condiții. ascensiunea a fost, în cuvintele lui Baticu, o parodie. Astăzi, traseul de bucură de o mare popularitate în rândul cățărătorilor, fiind parcurs cu aceeași plăcere în orice perioadă a anului.

Ne-am bucurat de reîntâlnirea cu conglomeratul Bucegilor și ne gândim deja la turele de carpatism din văile sale, odată ce zăpada se va topi.

Valea Coltilor iarna

În acest sfârșit de săptămână am fost în munții Bucegi, unde am urcat Valea Coltilor în condiții de iarna, și am coborât pe firul secundar al Văii Gălbinele.

După un urcuș de apropiere istovitor prin zăpada mare, am ajuns în Valea Coltilor unde, după câteva observații legate de condițiile în care se prezenta zăpada, am continuat urcușul. Stratul de zăpadă pulver a rămas constant până în zona superioară a văii, unde era spulberată de vântul ultimelor zile și lăsase loc stratului inferior și stâncii, făcând înaintarea mult mai facilă. Priveliștea compleșitoarea care s-a dezvăluit privirii odată ajunși în Strunga Colților ane-a lăsat, și de această dată, fără cuvinte preț de câteva momente. Hornul Coamei, cu al său fir ce pare că urcă fioros spre înălțimi, și impresionantul perete al Gălbinelelor, sunt o inimă vie a Bucegilor.

După o frumoasă descățărare pe zăpadă înghețătă, am ajuns la obârșia firului secundar al Văii Gălbinele, pe care l-am urmat în coborâre. Zăpada pulver a fost, pe alocuri, considerabilă, mai ales la traversarea spre refugiul Coștila, unde am montat și o balustradă pentru mai multă siguranță.

Denumită de înaintași Vâlcelul Cuiului, Valea Coltilor este o vale de abrupt din Coștila, afluent al Văii Mălinului, cu obârșia sub colțul Gălbinele (și el cu un nume cel puțin poetic în vremea înaintașilor bucegiști…). Dacă pe timp de vară Valea Coltilor este o tură clasică de carpatism, care a fost parcursă în vechime de către vânătorii de capre, pe timp de iarna urcarea pe Valea Coltilor este o tură ușoară de alpinism (F, M1, 40° în condițiile întâlnite de noi), care necesită abilitățile de bază în parcurgerea traseelor alpine și o foarte bună condiție fizică.

O frumoasă reîntâlnire cu Bucegii pe timp de iarna, Valea Coltilor a oferit leac unor suflete iubitoare de munte, de abrupt și de frumos.

Valea Coltilor – carpatism în Bucegi

La mijlocul lunii august, pe o vreme superbă, am parcurs două văi de abrupt ale Coștilei, ne-am bucurat de săritori în urcare, de locurile expuse și frumoase și de coborârea în rapel. Am rucat pe Valea Colților, în talvegul căreia am coborât prin vechiul Horn Mic de la Scară, și am urcat toate săritorile întâlnite în cale. Pasajele de cățărare întâlnite pe Valea Coltilor nu depășesc gradul IV de dificultate, însă pot pune câteva probleme celor mai puțin obișnuiți cu acest gen de pasaje, mai ales dacă stânca este udă.

Ca de obicei, priveliștea desfășurată privitorului din Strunga Colților a fost de vis. Ceața îmbrăca parțial pereții unde s-a născut cățărarea tehnică din Carpații românești, zugrăvind un tablou ireal de frumos. Peretele Gălbinele este primul perete urcat de om în România, odată cu parcugerea traseului Furcile în 1935. Am coborât pe Vâlcelul Secundar al Gălbinelelor, o vale de abrupt mai puțin parcursă în zilele noastre, cu câteva săritori cel puțin interesante la urcare și mult grohotiș, necesitând atenție la fiecare pas.

Traseele de carpatism – precum Valea Coltilor și alte văi de abrupt – sunt un minunat prilej de a cunoaște în detaliu munții Bucegi și de a vedea peisaje inedite, grandioase. Mai mult de atât, ele reprezintă trecerea firească de la drumeție la cățărarea pe stâncă și, pe timp de iarnă, la alpinism.