Un rând de calendar s-a scurs de când am fost pe Hornul Ascuns din Colțul Mălinului, în condiții de iarna, o superbă tură de alpinism în munții Bucegi.

Ridicat la obârșia Văii Seci a Coștilei, dar “prins” cumva și de vecinele văi ale Mălinului și Țapului, Colțul Mălinului este asemeni unui donjon de cetate sau, dacă doriți, asemeni unei enorme catedrale de conglomerat. Formațiune încărcată de istorie montană autohtonă, fiind martor al unor ascensiuni importante ale primei jumătăți a interbelicilor ani ’30, Colțul Mălinului fascinează prin alura zveltă și poziția sa privilegiată în raport cu restul abruptului Coștilei.

Cu poteca Plaiului Fânului luată sub bocanci pentru a urca, chipurile, întreaga Creastă a Mălinului, lepădăm, treptat, straturile de haine care se contrazic cu primăvara bucegistă. Pădurea, abia trezită la viață, e deosebit de frumoasă. Printre mai vechii ghiocei au făcut ochi brebeneii și viorelele, iarba și-a mijit creștetul și, chiar de-ai fi de piatră, nu poți să nu simți cum totul renaște împrejur. Poiana Coștilei dăruiește prima ocheadă spre Colțul Mălinului și, chiar dacă acest unghi nu îi măgulește frumusețea, manifestă o atracție magnetică pentru sufletele unor bucegiști. Luând mai multă potecă sub pași, ajungem la confluența Văii Mălinului, cu Valea Verde și Valea Cerbului; un depozit imens de avalanșă se așterne la picioarele Santinelei Văii Verzi. Peisajul arată glaciar. Nu după mult timp sărim peste firul sec al Văii Cerbului și urcă pe talvegul Secii Coștilei. La adăpostul răcorii de dimineață, înaintăm pe zăpadă bună, cu băgare de seamă asupra podurilor de zăpadă care s-au format în zona inferioară a văii, în aval de Brâul Caprelor. Un efemer moment de ezitare se consumă la întâlnirea cu zonele atinse de soarele primei părți a zilei, însă fața nordică a Colțului Mălinului, cu încruntatul Horn Central și un Horn Ascuns care, cel puțin privit de aici, arată într-o formă de zile mari, ne mână pașii spre poalele-i. De mare ajutor sunt urmele unui blănos cu colțari integrați și, curând, ne trezim la obârșia Secii, privim spre firul Hornului Ascuns și orice gând de a parcurge integrala Crestei Mălinului dispare.

Cu numele datorat unui imens bloc de piatră ce pare că blochează jumătatea superioară, Hornul Ascuns debutează cu o primă lungime ca un diedru îngust, care în condițiile de iarna întâlnite de noi, avea gheață bună pe o distanță considerabilă. După câteva pasaje extrem de frumoase de cățărare mixtă (M4), am ajuns în regrupare; am numărat vreo trei pitoane pe această primă lungime, cărora li s-a adăugat un tricam mediu. Lungimea a doua debutează cu un traverseu care, în condițiile întâlnite, a fost protejat cu o scărpinare de dreapta spre stânga, după care am intrat efectiv în jumătatea ascunsă a Hornului după un alt pasaj frumos cu gheață și stâncă (M4), ajungând finalmente la obârșie, cu puțin sub strunga Colțului Mălin. În continuarea crestei, traversarea Dintelui dintre Colți – o formațiune tare dragă nouă! – a fost la fel de emoționantă ca întotdeauna, însă traversarea Colțului de Sus a fost pe zăpadă bună, cu binecunoscutul runout la atingerea firului Văii Țapului. Coborârea spre firul Văii Mălinului și pe acesta în jos a fost sub semnul căldurii din miez de zi, care mai scăpa câte un picior prin zăpada umedă.

Prima ascensiune de iarna pe Hornul Ascuns a avut loc la 15 martie 1936 și a fost realizată de Niculae Baticu și Ion Șincan. Coborârea pe Valea Țapului a fost dramatică, cei doi fiind prinși într-o avalanșă. În aceeași zi, pe Valea Coștilei, înaintașul Nicu Comănescu își pierdea viața într-o avalanșă, alături de alți trei coechipieri.

Astăzi, Hornul Ascuns este cel mai accesibil traseu care ajunge pe Colțul și Creasta Mălinului și, pe timp de vară, este accesibil celor cu minimă experiență în cățărare (dificultatea nu depășește gradul UIAA IV). În funcție de condiții, Hornul Ascuns pe timp de iarna este un traseu de alpinism de angajament, cu protecții fixe de o calitate îndoielnică și pasaje care necesită o bună tehnică de cățărare mixtă (PD+, M4). Regrupările au fost reamenajate cu câte o ancoră mecanică în urmă cu câțiva ani.