admir

Muchia Timbalului Mic

În urmă cu puțin timp am revenit în abruptul Pietrei Craiului, unde am parcurs Muchia Timbalului Mic, unul dintre traseele clasice de carpatism ale zonei.

O zonă alpină complexă, frământată și deosebit de spectaculoasă, abruptul cuprins între Padina lui Râie și Valea Podurilor oferă pasionaților de munte trasee pentru toate gusturile, de la brâuri și văi de abrupt, la hornuri, creste și trasee de cățărare pe stâncă. În condiții de iarnă, iubitorii de alpinism vor găsi, fără îndoială, multe zile de activitate în aceste locuri.

Muchia Timbalului Mic este o muchie vestică desprinsă din vârful cu același nume, fiind omoloagă vecinelor dinspre nord, Muchia Țimbalului Mare și Muchia dintre Țimbale, aceasta din urmă fiind, poate, și cea mai spectaculoasă dintre ele, grație șeilor care îi oferă un aspect deosebit. Muchia Timbalului Mic separă Valea Podurilor de Valea Ciorânguța și se înalță deasupra șeii Colților Gemeni, un loc pe care îl cunoaștem prea bine și pe care l-am vizitat chiar în această vară, într-o frumoasă plimbare pe Brâul Soarelui. Deși muchia se poate parcurge pe acest traseu direct, noi am urmat varianta parcursă în premieră de echipa ADMIR din 1939 (Titi Ionescu, Ion Ionescu-Dunăreanu, Elena Habermann); desigur, dificultatea locurilor nu exclude faptul ca omul să fi călcat prin aceste zone și înaintea ADMIR-iștilor, însă aceștia au oferit prima descriere a traseului.

Dimineața friguroasă de toamnă ne-a prins în Valea Podurilor, unde am ajuns parcurgând Brâul de Jos pe o scurtă porțiune, adâugând astfel diversitate drumului binecunoscut spre Termopile. Din vale am ajuns în Brâul de Sus, care prin aceste zone are un parcus spectaculos de-a lungul unor falii tectonice, continuând apoi pe Muchia Timbalului Mic, ale cărei șei erau mângâiate de razele mult-dorite ale soarelui. Cu excepția câtorva puncte în care înclinația crește considerabil (UIAA III), traseul nu pune probleme legate de dificultate tehnică, ci mai ales de orientare și alegere a traseului, friabilitatea stâncii fiind adesea o problemă deloc de neglijat. Peisajele, mai ales spre nord și spre sud, înfățisând abruptul Pietrei Craiului, sunt de vis.

Un traseu spectaculos de carpatism, Muchia Timbalului Mic oferă o experiență deosebită și completă celor care doresc să cunoască mai mult din abruptul vestic al Pietrei Craiului, fiind situată într-una dintre cele mai frumoase zone ale întregilor Carpați.

Toamna pe Umerii Pietrei Craiului

Frigul mușcă tare prin hainele noastre în timp ce pașii tropăie voios de-a lungul văii Șpirla, pe care o urmăm în drumul nostru către Umerii Pietrei Craiului, traseul propus pentru acest început de noiembrie.

Traseul Umerilor Pietrei Craiului este unul dintre clasicele interbelice, fiind descris de echipa ADMIR formată din Titi Ionescu, Franz Bauschke, Ion Ionescu-Dunăreanu și Elena Habermann, în iulie 1939. Privind dinspre Plaiul Foii, orizontul este închis spre sud de culmea Umerilor Pietrei Craiului, cumpănă de ape între Ardeal și vechiul regat. Cea mai dificilă zonă din punct de vedere tehnic, Umărul de Jos, poate fi abordată în mai multe variante, fie prin hornurile înălțate deasupra șeii Tămășel, precum varianta descrisă de ADMIR-iști, fie prin firul Bârsei Tămașului sau pe fețele Văii Tămășel. Toate cele trei variante converg în același punct de unde se continuă prin firul Vâlcelului Umerilor. Descrierile publicate în literatura de specialitate – atât cele ale lui Dunăreanu, cât și cele ale lui Emilian Cristea – sunt puternic diferite față de realitatea din teren, putând duce la confuzii și probleme mari de orientare în relieful frământat al Umerilor Pietrei Craiului. Recomandăm pentru orientare publicații recente sau relatări ale altor ture.

Ajunși în șaua Tămășel după un marș care-a scurs vreo două ceasuri din clepsidră, ne angajăm pe hornul premierei, urmat de o față verticală, cu prize incomode, până într-o mică șa punctată de jnepeni. Desfășurăm încă 50 de metri de coardă peste o față înclinată, după care ajungem în mica creastă care conduce în Vâlcelul Umerilor Pietrei Craiului, punctul în care se întâlnesc și variantele ocolitoare menționate mai sus. Ne bucurăm de câteva clipe de soare, stânca fiind deosebit de rece în zonele umbrite de deasupra șeii Tămășel.

Urcând pe firul vâlceului, lăsăm în urmă Pridvorul lui Dunăreanu, unde surplombele apasă greu peste micul promontoriu și, încă o dată, nu putem decât să punem la îndoială memoria lui Dunăreanu, care plasează, într-una dintre publicațiile timpurii, Brâul de Mijloc la acest nivel. În realitate, Brâul de Mijloc este la aproximativ 150 de metri diferență de nivel față de Pridvor, într-un loc imposibil de confundat. Până la Brâul de Mijloc, însă, ajungem în Brâul de Jos, ocolind spre sud o ruptură de pantă a Vâlcelului Umerilor Pietrei Craiului și coborând în hățașul brâului, pe care îl urmăm până în șaua care delimitează Umărul de Jos, marcată cu o momâie.

Ora înaintată ne grăbește spre teren mai ușor și urcăm hornul înșirat de-a lungul Umărului de Mijloc și, după scurt timp, ajungem în Brâul de Mijloc, locul în care perspectiva este copleșitoare. Spre sud, razele apusului colorează Poiana Închisă, iar spre nord pereții roșiatici se înalță semeț deasupra hățașului brâului ce-l vom urma în scurt timp. Deasupra noastră se înalță Umărul de Sus și Creasta Sudică, locuri pe care le vom vizita cu altă ocazie. Cu auriul apusului pe urme, pornim spre nord pe Brâul de Mijloc, punctat adesea cu petice de zăpadă rămase în urma ultimelor ninsori. Colțarii ne sunt de un real folos în depășirea lor și după trei ceasuri ajungem în drumul lui Deubel, care ne conduce spre vale.

Ziua de toamnă petrecută în traseul Umerilor Pietrei Craiului a fost una care va rămâne mult timp în amintirea noastră, oferindu-ne micile plăceri care ne fac inima să bată: priveliști minunate, cățărare, carpatism și plăcerea redescoperirii unor locuri călcate de înaintași.