La începutul acestei săptămâni am urcat, în condiții de iarna, Valea Costilei din munții Bucegi, o tură de alpinism desfășurată într-un cadru absolut deosebit.

Una dintre văile reprezentative ale Bucegilor, bazinul ei marcând aproape în totalitate versantul răsăritean al muntelui Coștila, Valea Costilei este, pe timp de iarna, una dintre văile ce pot pune probleme în ceea ce privește avalanșele. Un moment infam a fost avalanșa din 15 martie 1936 în care și-a pierdut viața Niculae Comănescu, poate cel mai important cățărător al generației sale.

Am pornit spre Valea Costilei într-o mohorâtă zi de iarna, ceața ascunzând munții de priviri. Odată ajungi în pragul refugiului, am început să scoatem capetele din marea de nori și, pe măsură ce urcam, jocul luminii devenea din ce în ce mai spectaculos. Evitând cu grijă acumulările de zăpadă din firul văii și plăcile de vânt, am lăsat în urmă porțiunea inferioară a Peretelui Coștilei, din care a ieșit frumos în evidență, printre aburi, Hornul din Peretele Coștilei. Amfiteatrul firelor de obârșie a Văii Coștilei era sărac în zăpadă, însă firele păstrau depozite importante, astfel că am preferat urcarea pe muchiile cu jnepeni, ieșind finalmente in platou. Am coborât pe Valea Albă, pe o zăpadă excelentă, admirând finalmente firul Albișoarei Strungii, pe care o urcasem în aceeași formulă cu puțin timp în urmă.

Prima ascensiune documentată pe Valea Costilei a aparținut grupului condus de frații Radu și Șerban Țiteica, ea având loc la 22 septembrie 1925. Pe timp de vară, Valea Costilei este un traseu de carpatism, ascensiunea firului oferind destule provocări; în condiții de iarna, Valea Costilei impune o abordare atentă în ceea ce privește evaluarea riscului de avalanșă, oferind în schimb o dificultate tehnică redusă (F, 750m).