Nu puteam fi simpli spectatori la vremea frumoasă pe care a adus-o acest început de iarnă, așa că am plecat câteva zile în munții Făgărașului, unde am urcat pe vârful Negoiu, al doilea vârf ca înălțime din Carpații românești.

Plecarea de la Piscu Negru s-a făcut sub auspiciile unei toamne târzii, cu mici petice de zăpadă risipite prin Poienile Paltinului și fețe sudice dezgolite de ultimele ninsori. Rămânem în tricouri în timp ce urcăm poteca turistică ce însoțește valea glaciară a Călțunului și glumim prietenește că suntem supra-echipați pentru această iarnă falsă. Însoțiti de trei blănoși din vale, alegem să variem traseul spre refugiu și pornim spre est pe Poteca lui Grigore, pe care o părăsim însăm în dreptul piciorului Lăițel și ne lăsăm conduși de acesta până în vârful cu același nume, aflat în creasta principală a munților Făgărașului. Ca orice vârf piramidal, Lăițelul domină peisajul din juru-i și este atât de solicitant la urcuș pe cât se-arată de la depărtare. Pe vârful de 2391 de metri suntem luați în primire de vântul care lovește versanții nordici ai muntelui și care ne arată că, în ciuda uscăciunii, iarna se instalează cu pași hotărâți în Carpați. Privim spre vârfurile Lespezi și Călțun, din spatele cărora se ghicesc ultimele raze ale soarelui, dar și spre impunătorul Negoiu, cel mai înalt vârf al crestei principale și al doilea din țară.

Până la 1842, vârful Negoiu a fost cunoscut în Transilvania drept Peatra lui Tunsu, toponim care astăzi se păstrează pentru muchia nordică desprinsă din acesta. Primele ascensiuni înregistrate datează din 1750 dinspre sud și 1837 dinspre nord. La început de secol XX, Negoiu era considerat cel mai înalt vârf al Carpaților româneșți.

Lumina lunii pline inundă căldarea glaciară și doar cele mai îndrăznețe stele reușesc sclipirea; liniștea nopții e spartă doar de glasul celor trei blănoși, care s-au încăpățânat a rămâne primprejur.

Cum orice zi alpină începe dinainte de răsărit, soarele de-abia-și mijește rânjetul deasupra Mușeteicăi când pornim spre Portița Călțunului. E încă frig și încercăm ca pauza de rearanjare a straturilor să fie cât mai scurtă. Coborârea din portiță în căldarea Laitei se anunță plină de zăpadă, așa că ocolim cu câțiva pași expuși, dar siguri; traversarea spre hornul de sub Strunga Doamnei nu pune probleme deosebite și, la două clepsidre scurse de la plecare, suntem luați în primire de soarele ce încălzește Căldarea Berbecilor. Urcăm în tricou spre Negoiu, urmând poteca turistică și minunându-ne de zecile de capre negre care aleargă fără sfială în vecinătate; se scurge încă un ceas până ce ajungem pe vârful de 2535 de metri și privim spre depărtări. Ardealul moțăie sub o mare de nori, iar culmile îndepărtate ale Orientatilor sparg valurile; spre est, privirea zboară până la creasta Iezerului și chiar dincolo de ea, Bucegii fiind perfect vizibili. Spre vest, dincolo de Buila și Parâng, deslușim silueta Retezatului, iar din Apuseni se-arată Muntele Mare. Ne bucurăm să avem muntele doar pentru noi și să ne bucurăm de liniștea deplină; borna care marchează vârful, cu zeci de urme ale trecerii turiștilor, este mărturie a goanei după palmares și a dorinței materiale de a bifa, lucruri pe care le dorim străine de natură.

Să fi zăbovit vreo jumătate de ceas pe vârf sau chiar mai mult până ce începem coborârea spre șaua Cleopatrei, unde, odată ce pășim pe versantul nordic, ne reîntâlnim cu iarna. Spectaculoasă-i coborârea în Căldarea Sărății, printre blocurile masive prăvălite pe versant și pe lângă Acul Cleopatrei; zăpada variază în traversarea spre Strunga Ciobanului, având parte, în general, de pulverul obișnuit al începului de iarnă dintr-o zonă ferită de soare, dar și de mici plăci de vânt, care, din fericire, nu pun probleme. Trecem strunga pe zăpadă tare și căscăm ochii câteva minute bune la Creasta Fiestrăstrău și Custura Ciobanului, ambele parcurse pentru prima dată în 1930 de către cățărățori germani membrii ai SKV.

Încheiem circuitul vârfului Negoiu înaintând încet prin căldarea Laitei, căutând cele mai bune linii pentru traversarea spre Portița Călțunului și încercând să evităm, pe cât posibil, labirintul de lespezi lăsate de retraferea ghețarilor de odinioară. Încheiem ziua obosiți și bucuroși de o zi de alpinism doar pentru noi în împărăția munților Făgărașului, pe vârful Negoiu, urmând ca, peste doar câteva ore, să ajungem în vale odată cu zorile, gata de alți munți și noi aventuri.