Iarna pe Albisoara Strungii

În ultima săptămână am făcut o incursiune în versantul nordic al Caraimanului, munții Bucegi, și am parcurs Albisoara Strungii în condiții de iarna.

Văile nordice ale Caraimanului, așa-numitele Albișoare, farmecă privirea prin aparenta lor verticalitate și, fără îndoială, sunt printre cele mai abrupte fire de vale ale întregilor Bucegi. Cea mai estică dintre ele, prima dacă e să o socotim cum citim, este Albisoara Strungii, și este, totodată, cea mai scurtă și cea mai abruptă. Firul ei leagă Valea Albă de Strunga Marelui V, situată imediat între emblematicul vârf al Picăturii și Vârful Strungii. Locul își merită cu prisosință numele, fiind realmente o despicătură îngustă, cu priveliști spre Peretele Văii Albe și bazinul Văii Seci a Caraimanului.

În condiții de iarna – prin asta înțelegem pe zăpadă, din păcate nu și cu temperaturi adecvate… – am urcat Albisoara Strungii (F+, 50°, M1, 400m) până în obârșia din Strunga Marelui V, pe o zăpadă cât de cât bună, bocancul intrând adesea pe jumătate în alb. Câteva praguri ușor descoperite au scos din rucsac coarda și asigurările mobile. Strunga Marelui V a servit drept loc de prânz, cu covrigei și parmezan pentru unii dintre noi, și aer și apă pentru ceilalți. În continuare am traversat spre Albișoara Turnului, pe praguri delicat de abordat cu colțari și în firul căreia am coborât grație ancorei montate în urmă cu câțiva ani. Coborârea pe Albișoara Turnului a fost anevoioasă din pricina zăpezii umede, lipicioase, cu multe acumulări de vânt; am ales firul vestic pentru a coborî în Verdeața Văii Albe, de unde poteca spre casă a fost elementară. Spre casă și spre alți munți,.

Nu putem să nu remarcăm schimbarea iernilor în Carpați așa cum le știam. Dacă ghidurile anilor ’60 vorbesc de epoca marilor zăpezi, pentru noi este, poate, doar o amintire, iar priveliștea Văii Albe la acest moment al lunii lui făurar stă mărturie acestei schimbări; descoperiți sunt bolovanii ăi mari, dispărute sunt obișnuitele depozite de avalanșe ale firului comun al Albișoarei Crucii și Gemenelor. Bine, putem considera că e doar o iarnă săracă în zăpadă pentru această regiune, o iarnă El Niño, însă cu siguranță suntem martorii unor schimbări climatice și e foarte important nu doar să ne adaptăm activitățile la această realitate, ci să și încercăm a face tot ce ne stă în putere pentru a limita agravarea situației,

Ne-am bucurat, totuși, de o zi caldă în versantul nordic al Caraimanului, în care am parcurs Albisoara Strungii în condiții de iarna, și ne-am gândit la toate plimbările pe care le putem face pe zăpadă pe văile și crestele Bucegilor, Pietrei Craiului și nu numai…

Iarna pe Albisoara Crucii

În cursul săptămânii trecute am fost în munții Bucegi, în două zile de alpinism pe trasee clasice, din care prima zi a fost petrecută pe Albisoara Crucii, în condiții de iarna.

Având în față o zi cu mult vânt și vreme frumoasă cel puțin până la amiază, am pornit înainte de răsărit spre Valea Albă. Printre crengile copacilor, surprindem fața Caraimanului scăldată de razele colorate ale răsăritului. Ghioceii au găsit de cuviință să-și scoată capetele prin zăpada înmnuiată a pădurii, iar urmele de avalanșă curse prin vălcele trădează apropierea de nestăvilit a primăverii. La poalele impresionantului Perete al Văii Albe, ne echipăm și pornim pe Albisoara Crucii, înaintând cu spor peste marele con de avalanșă depozitat la confluența cu Văii Albe cu firul comun pe care traseul nostru îl imparte aici cu Albișoara Gemenelor. Urcăm, profitând de condițiile bune, cu zăpadă tare și puțină gheață, însă deasupra Brâului Hornurilor zăpada devine mai afânată, punând probleme atât ca efort fizic, cât mai ales din punct de vedere al alegerii unui traseu optim printre plăcile de vânt. Finalmente, ieșim în platou, în apropierea Monumentului Eroilor, și suntem luați în primire de vântul puternic și norii care se adună și se închid deasupra noastră. Preț de câteva îmbucături și guri de apă, găsim adăpost pe-o laterală a Crucii, înainte de a porni spre obârșia Văii Albe prin platoul alb și ceața fără de repere. Coborâm firul văii rapid și fără evenimente, mai puțin sudalmele care nu mai contenesc odată cu zăpada lipicioasă care pare să îndrăgească tălpile colțarilor preț de-o bună bucată de drum. Revenim în umbra Albastrei, după o zi frumoasă petrecută în abruptul Caraimanului.

Versantul Albișoarelor, respectiv versantul nordic al Caraimanului, aruncă spre Valea Albă mai multe fire de vale. Puternic înclinate și deosebit de fotogenice atunci când sunt privite de la distanță, Albișoarele sunt, în prezent, populare pentru pasionații de alpinism, fiind parcurse mai ales în condiții de iarna. În condițiile de iarna de care am avut parte, cu majoritatea obstacolelor acoperite de zăpadă, Albisoara Crucii este o tură clasică de alpinism, dificultatea fiind relativ redusă (PD, M2, 40-50°, 700m), și necesită o bună tehnică de deplasare cu colțari și pioleți și grijă la eventualele pasaje descoperite de stâncă, în funcție de momentul parcurgerii.

Albisoara Crucii a fost parcursă de om cel puțin din deceniul al treilea al secolului trecut, prima parcurgere documentată aparținând fraților Țiteica. În 1951, Emilian Cristea și echipa Armatei pretind o parcurgere a Albișoarei Crucii în premieră de iarnă, după ce cu un an mai devreme pretinseseră premiera absolută a locurilor, lucru complet fals, având în vedere explorările din anii ’20 ale fraților Țiteica.