Catarare în Cheile Aiudului

Săptămâna trecută am parcurs câteva trasee clasice de catarare din Cheile Aiudului, în munții Trascău.

Am petrecut în Cheile Aiudului mai bine de o zi, în care ne-am bucurat de explorarea zonei și a celor patru colțuri și am urcat câteva trasee clasice în Colțul Vilii și Colțul Cetății, precum:

 

    • Amurg (4lc, grad românesc 3B, UIAA VI+), premiera în 1976 de către S. Nagy și I. Dobre – un traseu deosebit de frumos, cu pasaje diverse (fețe, diedre, hornuri), bine asigurat în zonele cheie;

    • Prieteniei (4lc, grad românesc 3B, UIAA VI+), premiera în 1965 de către echipa condusă de Miklós Gyöngyösi – cumva traseul to do al Colțului Vilii, cu pasaje frumoase de bavareză și fisură, bine asigurat;

    • Creasta Sudică (4lc, grad românesc 4A, UIAA V+), premiera în 1960 sub conducerea lui Adalbert Bagaméry – traseu aerian, care combină cățărarea pe o creastă expusă cu hornul proeminent al lungimii a doua, și o retragere de peisaj și mult scrambling de-a lungul lungii creste a Colțului Cetății.

Pe lângă aceste clasice, am urcat și câteva trasee de cățărare sportivă în Poligoanele din Colțul Cetății, fiind deplin mulțumiți nu doar de frumusețea liniilor, ci mai ales de calitatea stâncii.

Recomandăm celor care doresc să parcurgă trasee clasice de catarare în Cheile Aidului să consulte excelentul ghid al zonei scris de Dan Anghel ori să verifice resursele disponibile online pentru gradele detaliate în sistemul UIAA; gradele clasice românești își dovesc (încă o dată…) inutilitatea în lipsa unui standard comun. Spre exemplu, traseul Prieteniei l-am simțit mai dificil decât Amurg, deși este cotat similar, ambele fiind, la rândul lor, mai dificile decât Creasta Sudică, cotată însă superior.

Cunoscute și sub numele de Cheile Vălișoarei, Cheile Aiudului se află la 12km nord-vest de Aiud și sunt alcătuite din patru “colțuri” calcaroase distince, cu pereți de până la 150m înălțime, oferind un excelent areal pentru cățărare clasică și cățărare sportivă. Istoria cățărării în Cheile Aiudului a cunoscut o înflorire mult mai târzie decât a altor zone din țară. Primele trasee au apărut în anii ’60 (Creasta Sudică și Prieteniei), însă majoritatea traseelor clasice au fost parcurse în premieră în anii ’70 și ’80, fiind realizate de membrii cluburilor din Cluj-Napoca, Târgu Mureș și Aiud. Totodată, sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90 aduc, odată cu sosirea unei noi generații de cățărători, primele trasee de cățărare sportivă din Cheile Aiudului. În prezent, Cheile Aiudului reprezintă o destinație importantă pentru comunitatea locală pasionată de cățărare, multe dintre traseele clasice fiind reamenajate parțial cu ancore mecanice prin eforturile cluburilor din Aiud, Cluj-Napoca și Salvamont Alba.

Cu un potențial deosebit pentru iubitorii de catarare pe stâncă, atât pentru liniile clasice, cu echipare mixtă, cât și pentru cățărarea sportivă, Cheile Aiudului reprezintă o destinație excelentă pentru perioadele de primăvară și toamnă.

Vom reveni, cu siguranță, pentru a ne bucura, încă o dată, de superbul calcar aiudean și de atmosfera deosebită de la baza pereților din Cheile Aiudului. Bineînțeles, Cheile Turzii sunt la o aruncătură de băț…

Padina Lancii și Poiana Inchisa

Toamna ne tot poartă pașii prin abruptul Pietrei Craiului și, după ce în urmă cu o săptămână am parcurs o porțiune a Brâului de Jos, revenim de această dată în zona sud-vestică, urcând Padina Lancii până în Poiana Inchisa.

Pe o vreme mult mai caldă, dar mai închisă decât la precedenta incursiune în aceste locuri, am ajuns la Padina Lancii urmând poteca turistică strecurată pe sub abrupt, pe la baza Umerilor și prin largul bazin al Văii Tămășel, privind mereu spre Colțul Carugelor. Lipsit de dificultăți majore, câteva săritori fiind – inutil, am adăuga – amenajate pentru înlesnirea urcării, firul principal al văii Padina Lancii conduce în frumoasa Poiana Inchisa, suspendată sub cer, la aproape 2000 de metri altitudine, un loc de o deosebită frumusețe. Cu vânt puternic pe creastă și un zâmbet preț de câteva raze ale soarelui, am zăbovit în poiană, bucurându-ne ochii și sufletele de frumusețea ce părea că ne închide. Privit-am cu nesaț spre Peretele Marelui Grohotiș ce aduce cu pereții Cimelor dolomitice, am urmărit cu privirea ieșirile spre creastă și spre brâurile care străbat abruptul și am povestit frânturi din istoria explorării locurilor umblate la început de vânătorii sași, încă din secolul al XIX-lea.

Am coborât din Poiana Inchisa odată cu revenirea negurii, alegând pentru coborâre poteca strecurată sub Peretele Marelui Grohotiș. În coborâre, am trecut și pe la placa montană în memoria lui Nae Anghelide, căzut în 1975 pe Muchia Roșie, nu departe de aceste locuri, și care astăzi este cunoscut mai ales pentru traseul care-i poartă numele. Ajunși în poteca turistică, am revenit la Plaiul Foii prin Poiana Tămășel și cumpăna de ape dintre Ardeal și vechiul regat.

Piatra Craiului este un munte la care revenim mereu cu drag, atât pe poteci turistice, cât și prin zone mai puțin umblate, minunându-ne de fiecare dată de frumusețea fără de seamăn între Carpați.

Toamna pe Umerii Pietrei Craiului

Frigul mușcă tare prin hainele noastre în timp ce pașii tropăie voios de-a lungul văii Șpirla, pe care o urmăm în drumul nostru către Umerii Pietrei Craiului, traseul propus pentru acest început de noiembrie.

Traseul Umerilor Pietrei Craiului este unul dintre clasicele interbelice, fiind descris de echipa ADMIR formată din Titi Ionescu, Franz Bauschke, Ion Ionescu-Dunăreanu și Elena Habermann, în iulie 1939. Privind dinspre Plaiul Foii, orizontul este închis spre sud de culmea Umerilor Pietrei Craiului, cumpănă de ape între Ardeal și vechiul regat. Cea mai dificilă zonă din punct de vedere tehnic, Umărul de Jos, poate fi abordată în mai multe variante, fie prin hornurile înălțate deasupra șeii Tămășel, precum varianta descrisă de ADMIR-iști, fie prin firul Bârsei Tămașului sau pe fețele Văii Tămășel. Toate cele trei variante converg în același punct de unde se continuă prin firul Vâlcelului Umerilor. Descrierile publicate în literatura de specialitate – atât cele ale lui Dunăreanu, cât și cele ale lui Emilian Cristea – sunt puternic diferite față de realitatea din teren, putând duce la confuzii și probleme mari de orientare în relieful frământat al Umerilor Pietrei Craiului. Recomandăm pentru orientare publicații recente sau relatări ale altor ture.

Ajunși în șaua Tămășel după un marș care-a scurs vreo două ceasuri din clepsidră, ne angajăm pe hornul premierei, urmat de o față verticală, cu prize incomode, până într-o mică șa punctată de jnepeni. Desfășurăm încă 50 de metri de coardă peste o față înclinată, după care ajungem în mica creastă care conduce în Vâlcelul Umerilor Pietrei Craiului, punctul în care se întâlnesc și variantele ocolitoare menționate mai sus. Ne bucurăm de câteva clipe de soare, stânca fiind deosebit de rece în zonele umbrite de deasupra șeii Tămășel.

Urcând pe firul vâlceului, lăsăm în urmă Pridvorul lui Dunăreanu, unde surplombele apasă greu peste micul promontoriu și, încă o dată, nu putem decât să punem la îndoială memoria lui Dunăreanu, care plasează, într-una dintre publicațiile timpurii, Brâul de Mijloc la acest nivel. În realitate, Brâul de Mijloc este la aproximativ 150 de metri diferență de nivel față de Pridvor, într-un loc imposibil de confundat. Până la Brâul de Mijloc, însă, ajungem în Brâul de Jos, ocolind spre sud o ruptură de pantă a Vâlcelului Umerilor Pietrei Craiului și coborând în hățașul brâului, pe care îl urmăm până în șaua care delimitează Umărul de Jos, marcată cu o momâie.

Ora înaintată ne grăbește spre teren mai ușor și urcăm hornul înșirat de-a lungul Umărului de Mijloc și, după scurt timp, ajungem în Brâul de Mijloc, locul în care perspectiva este copleșitoare. Spre sud, razele apusului colorează Poiana Închisă, iar spre nord pereții roșiatici se înalță semeț deasupra hățașului brâului ce-l vom urma în scurt timp. Deasupra noastră se înalță Umărul de Sus și Creasta Sudică, locuri pe care le vom vizita cu altă ocazie. Cu auriul apusului pe urme, pornim spre nord pe Brâul de Mijloc, punctat adesea cu petice de zăpadă rămase în urma ultimelor ninsori. Colțarii ne sunt de un real folos în depășirea lor și după trei ceasuri ajungem în drumul lui Deubel, care ne conduce spre vale.

Ziua de toamnă petrecută în traseul Umerilor Pietrei Craiului a fost una care va rămâne mult timp în amintirea noastră, oferindu-ne micile plăceri care ne fac inima să bată: priveliști minunate, cățărare, carpatism și plăcerea redescoperirii unor locuri călcate de înaintași.