ghid montan

Prin Hornul lui Nicu, carpatism în Piatra Craiului

La mijlocul săptămânii trecute, strecurați cu mai mult sau mai puțin succes printre ploile acestui capricios sfârșit de vară, am fost în Piatra Craiului, unde am urcat în Muchia dintre Țimbale prin Hornul lui Nicu sau, așa cum este adesea numit, Hornul N.

Botezat în urma aventurilor unor inițiați în abruptul vestic al Pietrei Craiului de la sfâșitul anilor ’60, Hornul lui Nicu este unul dintre afluenții Padinei lui Călineț atât de fotogenici și, aparent, inabordabili, ce cad din Muchia dintre Țimbale. Astfel, luăm la pas alba vale a Călinețului, unde ne bucurăm de stâncă uscată și privim cu nesaț către pereții care ne înconjoară, căci este, fără îndoială, una dintre cele mai frumoase și complexe zone alpine din Carpații românești. Nu după mult timp pornim pe Hornul lui Nicu, pe al cărui fir se desfășoară, de fapt, și traseul convențional al Brâului de Sus, traseu spectaculos ce încinge abruptul, la mare altitudine, din Padina Popii și până la Valea Urzicii. Talvegul hornului încă trădează ploaia din ziua precedentă, dar înaintăm fără dificultate până când ne trezim cu capul în nori, prin care distingem, doar prin voia ceții, spectaculoasele forme de relief din jur.

Cu greu ne rupem de frumusețea locului și, prin zona superioară a Muchiei dintre Țimbale, ajungem curând în creasta Pietrei Craiului, unde suntem luați în primire de câțiva stropi. Coborâm spre baza muntelui printr-un traseu clasic, prin Vâlcelul cu Smârdar și Vâlcelul cu Fereastră.

Hornul lui Nicu oferă posibilități relativ facile din punct de vedere tehnic (dificultatea nu depășește gradul UIAA III+) pentru abordarea Muchiei dintre Țimbale pe versantul său nordic și poate reprezenta o inedită variație pentru iubitorii de carpatism (parcurgerea văilor de abrupt și brâurilor aflate cu precădere în munții Bucegi și Piatra Craiului) aflați în bazinul Padinei lui Călineț.

Abruptul vestic al Pietrei Craiului are în continuare de oferit un cufăr de bijuterii, unul ce pare fără fund…

Traseul Grotelor, cățărare în Bucegi

În ultimul sfârșit de săptămână, imediat după incursiunea în munții Făgărașului de pe creasta Arpășel-Vârtopel, am fost în Bucegi, unde am parcurs traseul Grotelor, un traseu clasic de cățărare pe stâncă din peretele Gălbinele.

Peretele Gălbinele este unul dintre cei patru mari pereți ai Bucegilor și este, probabil, cel mai important perete cu expunere nordică din Carpații românești. A fost urcat pentru prima dată la 20 octombrie 1935 de către o echipă condusă de Niculae Baticu, traseul Furcile reprezentând un moment de cotititură în istoria montană autohtonă, făcând trecerea de la văi de abrupt, hornuri și creste la pereți întregi. Se poate considera că acesta este momentul nașterii cățărării pe stâncă în România, chiar dacă materiale tehnice s-au utilizat încă din 1912, pe Creasta Arpășel, sau din 1932 în Bucegi (douăzeci de ani mai târziu!), în Turnul Seciului.

Traseul Grotelor este situat în extrema estică a peretelui și parcursul său punctează o serie de grote din perete. A fost deschis în 1952 de către Nicolae Pandrea și Ion Barbu, cel din urmă fiind amintit în mod infam pentru accidentul mortal din timpul unei ascensiuni solitare a Crestei Coștila-Gălbinele, în care se spune că și-a lăsat degetul într-un piton. Traseul nu este dificil, dificultatea fiind de UIAA VI+ la ieșirea dintr-o grotă imensă în a treia lungime, pas care necesită multă anduranță pentru a depăși pasajul surplombant. Traseul Grotelor iese după cinci lungimi de coardă în Creasta Coștila-Gălbinele, de unde am ales retragerea în rapel peste linia traseului, revenind în firul principal al Văii Gălbinele.

Alegerea unui traseu într-un perete cu expunere nordică a fost firească pentru o zi călduroasă de vară, bucurându-ne de umbră și o temperatură plăcută pentru cățărare. În zona Gălbinele au apărut mai multe grupuri pe parcursul zilei, o parte urcând spre Hornul Coamei, iar alții pe creasta Colțului Gălbinele, două dintre traseele spectaculoase de carpatism din zonă.

Pe creasta Arpasel-Vartopel din munții Făgărașului

Cel mai accidentat și spectaculos segment al crestei munților Făgărașului, creasta Arpasel-Vartopel, este unul dintre traseele clasice de cățărare din Alpii Transilvaniei. Dacă pe sensul est-vest am parcurs această creastă în mai multe rânduri, în acest sfârșit de săptămână am pornit în sens invers, parcurgând creasta Arpasel-Vartopel de la vest la est.

Traseul debutează cu o urcare verticală de două lungimi de coardă, până în vârful Portița. Continuăm apoi pe muchia îngustă spre vestitele Urechi ale Iepurelui, unde din nou parte de pasaje de cățărare, descățărare și rapel, ajungând apoi în zona Vârfului lui Adam și vechea sa bornă de graniță dintre regatul României și Imperiul Austro-Ungar. În continuare, parcurgerea crestei Vartopel nu pune alte probleme decât cele legate de expunere, care este, pe alocuri, considerabilă. Cu o dificultate tehnică de aproximativ UIAA V la urcarea spre vârful Portița, creasta Arpasel-Vartopel este mai dificilă decât sensul est-vest, abordând în sens invers porțiunile coborâte în rapel.

Creasta Arpășelului a fost parcursă pentru prima dată, de la est la vest, în 1912 de către o echipă de sași sibieni, fiind astfel unul dintre primele trasee din Carpații românești unde s-au utilizat pitoane. Nu avem informații despre prima parcurgere în sensul invers, dar putem aminti prima parcurgere de iarnă a crestei Arpasel-Vartopel din februarie 1963 de către alpiniștii Igor Popovici, Marius Aniția, Ion Silca și Constantin Zamfir, încheiată în mod dramatic cu o avalanșă la retragerea prin Căldarea Fundul Caprei, accident evocat de Petre Suciu în cartea sa Noi, cei de la Știința, publicată în 2019 de editura România Pitorească.

În orice sens ar fi abordate, crestele munților Făgărașului sunt spectaculoase, fiind, de fapt, zonele de cățărare la cea mai mare altitudine din țară și spectaculoase prin însăși grandoarea acestor munți. Vom reveni în curând prin aceste locuri pentru noi experiențe pe creste.