Incă o iarna pe creasta Pietrei Craiului

În acest sfârșit de săptămână am parcurs o porțiune din creasta Pietrei Craiului în condiții de iarna. O tură clasică de alpinism, parcurgerea crestei Pietrei Craiului iarna este una dintre cele mai frumoase ture pe care le poți face, oferind satisfacție oricărui iubitor de munte care este suficient de pregătit.

Plecând odată cu geana răsăritului pe drumul Prăpăstiilor, am urcat direct la vârful Ascuțit, bucurându-ne de urmele din zăpada înmuiată de căldura ultimelor zile. Am continuat apoi creasta spre sud, traversând, pe rând, frământata zonă a Țimbalelor și apoi pe cea a Clăilor, ajungând finalmente la Piscul Baciului, pe care au forfotit de-a lungul zilei o grămadă de turiști. Ne-am bucurat de o vreme bună, și chiar dacă vântul își făcea uneori de cap în rafale, am avut parte de peisaje spectaculoase în toate direcțiile. Zăpada a fost, așa cum am spus, destul de umedă, urmele necesitând un efort considerabil pentru echipa din față.

Creasta Pietrei Craiului a fost parcursă în premieră iarna în urmă cu un secol și rămâne și astăzi o tură de referință în alpinism, destul de dificilă uneori din prisma expunerii și zăpezii.

Ca în multe alte ture, și de această dată am lucrat în două echipe, conduse de ghizii Radu Hera și Andrei Badea. Revenim în câteva săptămâni pe acest clasic traseu de alpinism, chiar de ziua aniversară a lui Carl Lehmann, cel care a realizat premiera de iarnă din februarie 1927.

Iarna pe Valea Costilei

La începutul acestei săptămâni am urcat, în condiții de iarna, Valea Costilei din munții Bucegi, o tură de alpinism desfășurată într-un cadru absolut deosebit.

Una dintre văile reprezentative ale Bucegilor, bazinul ei marcând aproape în totalitate versantul răsăritean al muntelui Coștila, Valea Costilei este, pe timp de iarna, una dintre văile ce pot pune probleme în ceea ce privește avalanșele. Un moment infam a fost avalanșa din 15 martie 1936 în care și-a pierdut viața Niculae Comănescu, poate cel mai important cățărător al generației sale.

Am pornit spre Valea Costilei într-o mohorâtă zi de iarna, ceața ascunzând munții de priviri. Odată ajungi în pragul refugiului, am început să scoatem capetele din marea de nori și, pe măsură ce urcam, jocul luminii devenea din ce în ce mai spectaculos. Evitând cu grijă acumulările de zăpadă din firul văii și plăcile de vânt, am lăsat în urmă porțiunea inferioară a Peretelui Coștilei, din care a ieșit frumos în evidență, printre aburi, Hornul din Peretele Coștilei. Amfiteatrul firelor de obârșie a Văii Coștilei era sărac în zăpadă, însă firele păstrau depozite importante, astfel că am preferat urcarea pe muchiile cu jnepeni, ieșind finalmente in platou. Am coborât pe Valea Albă, pe o zăpadă excelentă, admirând finalmente firul Albișoarei Strungii, pe care o urcasem în aceeași formulă cu puțin timp în urmă.

Prima ascensiune documentată pe Valea Costilei a aparținut grupului condus de frații Radu și Șerban Țiteica, ea având loc la 22 septembrie 1925. Pe timp de vară, Valea Costilei este un traseu de carpatism, ascensiunea firului oferind destule provocări; în condiții de iarna, Valea Costilei impune o abordare atentă în ceea ce privește evaluarea riscului de avalanșă, oferind în schimb o dificultate tehnică redusă (F, 750m).

Iarna pe Albisoara Strungii

În ultima săptămână am făcut o incursiune în versantul nordic al Caraimanului, munții Bucegi, și am parcurs Albisoara Strungii în condiții de iarna.

Văile nordice ale Caraimanului, așa-numitele Albișoare, farmecă privirea prin aparenta lor verticalitate și, fără îndoială, sunt printre cele mai abrupte fire de vale ale întregilor Bucegi. Cea mai estică dintre ele, prima dacă e să o socotim cum citim, este Albisoara Strungii, și este, totodată, cea mai scurtă și cea mai abruptă. Firul ei leagă Valea Albă de Strunga Marelui V, situată imediat între emblematicul vârf al Picăturii și Vârful Strungii. Locul își merită cu prisosință numele, fiind realmente o despicătură îngustă, cu priveliști spre Peretele Văii Albe și bazinul Văii Seci a Caraimanului.

În condiții de iarna – prin asta înțelegem pe zăpadă, din păcate nu și cu temperaturi adecvate… – am urcat Albisoara Strungii (F+, 50°, M1, 400m) până în obârșia din Strunga Marelui V, pe o zăpadă cât de cât bună, bocancul intrând adesea pe jumătate în alb. Câteva praguri ușor descoperite au scos din rucsac coarda și asigurările mobile. Strunga Marelui V a servit drept loc de prânz, cu covrigei și parmezan pentru unii dintre noi, și aer și apă pentru ceilalți. În continuare am traversat spre Albișoara Turnului, pe praguri delicat de abordat cu colțari și în firul căreia am coborât grație ancorei montate în urmă cu câțiva ani. Coborârea pe Albișoara Turnului a fost anevoioasă din pricina zăpezii umede, lipicioase, cu multe acumulări de vânt; am ales firul vestic pentru a coborî în Verdeața Văii Albe, de unde poteca spre casă a fost elementară. Spre casă și spre alți munți,.

Nu putem să nu remarcăm schimbarea iernilor în Carpați așa cum le știam. Dacă ghidurile anilor ’60 vorbesc de epoca marilor zăpezi, pentru noi este, poate, doar o amintire, iar priveliștea Văii Albe la acest moment al lunii lui făurar stă mărturie acestei schimbări; descoperiți sunt bolovanii ăi mari, dispărute sunt obișnuitele depozite de avalanșe ale firului comun al Albișoarei Crucii și Gemenelor. Bine, putem considera că e doar o iarnă săracă în zăpadă pentru această regiune, o iarnă El Niño, însă cu siguranță suntem martorii unor schimbări climatice și e foarte important nu doar să ne adaptăm activitățile la această realitate, ci să și încercăm a face tot ce ne stă în putere pentru a limita agravarea situației,

Ne-am bucurat, totuși, de o zi caldă în versantul nordic al Caraimanului, în care am parcurs Albisoara Strungii în condiții de iarna, și ne-am gândit la toate plimbările pe care le putem face pe zăpadă pe văile și crestele Bucegilor, Pietrei Craiului și nu numai…