Vântul biciuie fața și mii de cristale înghețate zboară prin aer, formând un șiroi care alunecă la vale în mici cascade. La celălalt capăt al corzii, un friend se încăpățânează să rămână în fisura înghețată unde și-a servit menirea ca protecție pentru partenerul de coardă. Suntem în Hornul Coamei, în plină iarna.

Despicătură de o aparență verticală în trupul muntelui Coștila și obiect de fascinație pentru bucegiștii de ieri și de azi, Hornul Coamei a fost parcurs integral abia în octombrie 1933, până atunci porțiunea sa inferioară fiind considerată “imposibilă” de montaniarzii epocii.

După una dintre acele zile despre care adolescenți cu trăsături de elf se răsteau răzgâiat la mai-marii întregii lumi și-i trăgeau de urechi arătând cu degetul spre schimbările climatice, sosirea unui front polar peste Bucegi e ca o bancnotă găsită în buzunarul unei haine ponosite. Orice mișcare încetează. Zloata ce acoperă săritorile devine o inertă masă de firn, șiroaiele devin o perdea de gheață și rânjetul se lungește până la urechi.

Cu maximă încântare, pașii scârțâie pe poteca Munticelului abia ninsă de-un deget, două. Urme timide de patrupede mari apar și dispar din potecă. Deasupra pădurii desfrunzite, lumina se-mparte între o lună difuză și rozul fără pudoare al Monumentului Eroilor, ambele străluncind peste o Picătură profilată pe cerul zorilor de ziuă. Ne-ntindem pe băncile refugiului mai mult decât ne-am fi permis cu altă ocazie. E frig. Mercurul termometrului digital pare-a fi coborât cu vreo șapte grade sub zero. Traversăm spre Gălbinele, trecând ușor peste stânca acoperită de pulverul ultimei ninsori și vântului puternic din ultimele zile, și luăm calea Hornului dintre Fire, variantă facilă de a ocoli săritorile cele mari ale firului principal atunci când condițiile nu-s ideale, timpul te presează sau, pur și simplu, nu-ți vine-a le urca. Nici măcar săritoarea ce-o numim ‘cea mare’, peste care cu câteva zile în urmă șiroia apa, nu pare a-l avea pe vino-ncoa’ acum, așa că ne facem de lucru până la capăt cu hornul nostru care, să fim sinceri, e plăcut de urcat în aceste condiții.

Lăsând în urmă jnepenii din gura Hornului dintre Fire și traversând spre firul văii, e limpede ca bună ziua că, peste firnul care s-a închegat bine în profunzime, au apărut plăci de vânt de consistență și întindere variabilă, dar care nu par a pune probleme deosebite în acest moment. Găsim cea mai sigură variantă de a ajunge sub Hotelul Gălbinele, de unde aruncăm un ochi spre Hornul Coamei care se înalță în plină iarna sub privirile noastre și se pierde undeva în negurile ce acoperă peretele la capătul de sus, unde vântul își face de cap. Arată bine. Arată foarte bine! Deși ne trage de picioare un vino-ncoa’ de mare clasă, mi-e clar că, în condițiile date, obârșia Hornului, o pâlnie fără o geografie notabilă, are toate șansele să ascundă plăci de vânt mult mai problematice decât cele cu care am avut deja de-a face în firul Văii Gălbinele, deci Hornul nu va fi astăzi parcurs pe toată desfășurarea sa, ci cât să ne dezmorțim picioarele și să ne bucurăm de condiții, sau… până la Brâul Strungii, o variantă facilă de retragere, cel puțin privită de la distanță și cunoscută din alte vremuri.

Hornul Coamei oferă, așa cum bănuiam, o cățărare mixtă ce iscă o deosebită plăcere, cu pasaje cu zăpadă tare, gheață și stâncă dezgolită. Din când în când, vântul trimite la vale o salvă de pulver fin, care se scurge în fire ce trec mereu prin aceleași locuri, fascinându-te cu perfecțiunea matematică a naturii. Dificultatea nu e mare și mă simt comfortabil să urc fără protecții majoritatea pasajelor, regrupând la capătul celor 40 de metri de coardă. Trecem de intrarea ce marchează capătul brâului de piatră ce conduce în traseul Furcilor, primul traseu de cățărare pe stâncă pe perete din Carpații românești, desfășurăm încă o dată coarda peste ceea ce vara este marea săritoare de sub Brâul Strungii și acum este un frumos amestec de gheață și stâncă, și ajungem într-o zonă spațioasă, de unde caut cea mai bună cale de acces spre sus-numitul brâu. Parcă s-a terminat prea repede. Vizibilitatea este variabilă, căci norii au început să alerge în jurul nostru. Linia brâului se lasă găsită doar din a doua încercare, însă ne răsplătește cu o zapadă numai bună pentru traversarea pe vârfurile colțarilor. Hăul întregii văi se cască spectaculos sub picioarele noastre potcovite cu dinți de oțel. Dincolo de firul Fisurii Gălbinelelor brâul devine o plimbare domoală și ajungem din doar câțiva pași în firul văii, nu cu mult sub obârșia din Strunga Gălbinele. Coborâm pe zăpadă și traversăm spre stânga, fentând printre jnepeni alte plăci de vânt, și ajungem la obârșia firului secundar. Zăpada ajută plăcut la coborâre, acoperind grohotișul nesuferit cunoscut parcurgerilor de vară, însă nu ne scapă de desfășurarea corzii preț de câteva rapeluri.

În urmă cu doar câteva ore, am prins din urmă ziua pe poteca Munticelului. Am urcat o bună bucată din Hornul Coamei în condiții de iarna (PD, M3+, WI1), iar în decembrie ziua-i scurtă și noaptea ne prinde, la rându-i, din urmă. Aprindem frontalele și ne continuăm coborârea către case și către alți munți.