Carpatism pe Valea Seaca a Caraimanului

Ultimul sfârșit de săptămână ne-a purtat pașii prin Bucegi, în cadrul unor ture clasice de carpatism pe Hornul Coamei, în Coștila, și pe Valea Seaca a Caraimanului, din vecinul sudic.

Având obârșia imediat sub creștetul Caraimanului, loc celebru prin prezența Monumentului Eroilor, Valea Seaca a Caraimanului nu este doar cea mai importantă vale de abrupt din estul muntelui gazdă, ci și una dintre cele mai lungi văi ale Bucegilor, porțiunea parcursă de montaniarzi întinzându-se pe o diferență de nivel de peste 1100 de metri, parcurgerea ei reprezentând una dintre cele mai lungi și solicitante ture de carpatism. Valea este cunoscută bucegiștilor încă de la începutul secolului trecut; primele descrieri îi aparțin lui Nestor Urechia, care a explorat partea inferioară a văii în primul deceniu al secolului al XX-lea, servindu-i ca inspirație pentru colecția de povești În Bucegi. Parcurgerea integrală a văii – cu tot cu firul de obârșie cunoscut sub numele de Hornurile Văii Seci – este atribuită ghidului sinăian Filică Pascu, însoțit de Albert Nacht în septembrie 1928. Pentru a completa tabloul geografic, pe lângă Hornurile sus-amintite, din obârșia Văii Seci fac parte alți doi importanți afluenți, Vâlcelul Mortului și Spălătura Văii Seci.

Revenind în zilele noastre, Valea Seaca a Caraimanului ne-a oferit exact ceea ce căutam într-o zi frumoasă de început de septembrie – săritori uscate, depășite prin tehnici diverse de cățărare, peisaje spectaculoase, Poiana Mare fiind un veritabil amfiteatru înconjurat de stâncă, și liniștea pe care adesea o căutăm în turele noastre, departe de forfota unor locuri populare pe care aveam a le vizita la coborâre. Din păcate, însă, situarea văii exact sub Monumentul Eroilor și, bineînțeles, un anume tip de caracter și “educație” a celor care se preumblă prin preajma sa și mai cu seamă a celor care s-au “îngrijit” de restaurarea acestuia a dus la acumularea unei impresionante cantități de deșeuri în firul văii și al afluenților săi superiori. Cazane, table, materiale de construcție, plastice de tot felul, paleți și – din auzite, chiar și un frigider! – își fac veacul, de mai mult sau de mai puțin timp, în bazinul Secii, rănind idilicul tablou al unor locuri pe care natura le-a lăsat atât de frumoase.

Cum ploaia din ziua precendentă, care ne-a și însoțit pe platou după urcarea Hornului Coamei, lăsase destulă umezeală în firul Hornurilor Văii Seci, dincolo de Brâul Portiței am ales să urcăm Vâlcelul Mortului, nici el chiar uscat, însă mai puțin pretențios decât vecinul. Finalmente, Brâul Mare al Caraimanului și Valea Jepilor ne-au condus pașii spre poalele muntelui.

Această tură a fost organizată și condusă de ghizii Andrei Badea și Radu Hera.

Valea Seaca a Caraimanului nu este printre cele mai ușoare văi de parcurs, săritorile, abordate direct, oferind constant pași de grad IV UIAA, iar ocolirile, acolo unde sunt posibile, fiind aeriene și riscante. Mai mult, dacă se alege ieșirea prin Hornuri sau Spălătură, dificultatea tehnică poate crește semnificativ, în anumite condiții protecțiile mobile și papucii de cățărat fiind deosebit de utile. Totuși, așa cum am precizat, frumusețea naturală a locurilor fac ca valea să merite parcursă cel puțin o dată de către iubitorii Bucegilor și, în funcție de dorințe, echipa noastră de ghizi le este tuturor alături pentru însoțire, instruire sau un simplu sfat.

Toamna pe Braul Portitei

Braul Portitei încinge mijlocul Caraimanului din Valea Jepilor și până la Creasta Picăturii. În fapt, dincolo de creastă el continuă spre Valea Albă, purtând însă numele de Brâul Hornurilor. Cum Braul Portitei străbate una dintre cele mai spectaculoase porțiuni ale Caraimanului, întregul bazin al Văii Seci, am pornit într-o zi de toamnă să ne bucurăm de frumusețea locurilor, picurate de galbenul zadelor ce tocmai au început a prinde gustul culorii.

Ca de obicei, Târla Berbecilor oferă prima priveliște de ansamblu asupra Brâului Portiței și primul moment wow. Peretele Portiței, puțin valorificat din punct de vedere al traseelor existente și pe bună dreptate din cauza rocii friabile, se înalță impunător, însă ceea ce fură cu adevărat privirile este Hornul de la Portiță. După obligatoriul popas în gura Portiței Caraimanului, frumos mângâiată de soarele unei dimineți friguroase de octombrie, continuăm spre bazinul Secii, nu fără a arunca o privire zvelta siluetă a vârfului Picătura și spre Muchia Mare a Portiței, un traseu deosebit de frumos ca peisaj, însă unul dintre acele trasee pe care le faci o dată-n viață și-atât…

Gunoaiele rămase în urma renovării Monumentului Eroilor își fac treptat apariția, fiind dovada mizeriiilor umane care nu sunt capabile de a respecta natura și muntele. Preponderent prezente pe firul Hornurilor Văii Seci, afluentul aflat direct sub Cruce, aceste mizerii – saci, pungi, paleți, sârme, fiare, butoaie, frigidere, practic tot ce prinde bine unor persoane care dau cu bidineaua și mistria, fără a le păsa de ce cade “în prăpastie” – trebuie să dispară cât mai rapid, însă, din păcate, toate apelurile spre Garda de Mediu și MAPN, instituția care a administrat lucrările de renovare, au rămas fără răspuns.

O ruptură recentă în zona Spălăturii Văii Seci pune probleme, expunerea fiind considerabilă și terenul precar. Coarda joacă rol de suport moral și, curând, zona cu pricina este depășită și ajungem fără alte probleme la punctul în care Braul Portitei urcă printr-un horn în drumul său spre Tunelul Picăturii, care străpunge creasta și permite trecerea facilă între fața estică și cea nordică ale Caraimanului. Bucegiștii interbelici, vânători sau simpli iubitori de munte, se întrebau cum reușesc caprele negre să treacă dintr-un versant în altul; odată ce pașii omului au ajuns la Tunel, întrebarea și-a găsit răspunsul. Tunelul Picăturii nu trece doar din bazinul Văii Seci spre cel al Văii Albe, ci oferă și o soluție în sus, spre Creasta Picăturii, variantă pe care am ales-o și noi. Câteva mișcări îndrăznețe ne-au pus pașii pe creastă, de unde parcursul spre Cruce nu mai pune probleme, chit că desfășurăm coarda de vreo două ori. Umbra mușcă serios cu frigul fețelor nordice, însă priveliștea splendidă spre Peretele Văii Albe și Gloria ce ni se arată la Prispa Gemenelor încălzesc oasele.

Braul Portitei este un frumos și emblematic traseu de carpatism, care însă pune probleme serioase de orientare și expunere după Portiță (E2 și chiar E3 pe zona surpată). Continuarea spre Creasta Picăturii și urcarea prin tunel necesită abilități de cățărare (UIAA IV) și orientare în teren expus. Altminteri, tunelul poate fi ocolit în urcare, însă această variantă este rezervată numai celor care cunosc zona foarte bine.

Ne-am bucurat de o zi frumoasă, friguroasă și colorată pe Braul Portitei, cu ieșire prin Creasta Picăturii, în una dintre cele mai pitorești zone ale Bucegilor.