În urmă cu câteva zile am fost în zona centrală a Bucegilor, într-o drumeție spre varful Omu, plecând de la Peștera și urmând Valea Obârșiei, o frumoasă vale glaciară. În ziua următoare, după ce am vizitat Pestera Ialomitei, am coborât în Sinaia pe Piciorul Pietrei Arse.
Turismul montan în zona Văii Ialomiței în Bucegi are o vechime considerabilă, primele case de adăpost pentru turiști fiind chiliile schitului, stațiile funicularului fraților Schiel și chiar pichetele unor grăniceri ai fostei granițe. Deși fără destinație turistică propriu-zisă, aceste adăposturi au constribuit la dezvoltarea turismului în Bucegi. Primele cabane turistice în adevăratul sens al cuvântului din această zonă au fost inaugurate în anii ’20, dintre care menționăm Casa Peștera, a asociației TCR, inaugurată în 1923, și casa Serghie Popescu, inaugurată în 1928 un loc de o însemnătate deosebită, un am mai târziu fiind aici constituită asociația ADMIR, și cabana Piatra Arsă, construită în 1935 de către Batalionul de Gardă din Sinaia pentru soldații săi. După zbuciumul perioadei comuniste, pe locul acestor cabane istorice funcționează și astăzi adăposturi pentru turiști.
Valea Obârșiei adună firele de apă ce formează râul Ialomița și conduce pașii drumeților, fără mari dificultăți, până în șaua Văii Cerbului, la o aruncătură de băț de vârful Omu. Venind dinspre plaiurile domoale și pastorale ale Obârșiei și aruncând privirea spre hăul Văii Cerbului, spre stâncăria Dosului Coștilei și spre Acele Morarului, constrastul peisagistic poate fi copleșitor. “Noroc” că forfota și zarva sfârșitului de săptămână la vârful Omu te readuce cu picioarele pe pământ și te întrebi, nu fără noimă, cum cabana construită de TCR în 1926 încă mai rezistă asaltului săptămânal. După un scurt popas scăldat de soarele de septembrie la cabana de pe varful Omu, luăm sub bocaci Platoul Bucegilor și trecem pe lângă Sfinx și Babe, revenind la cabana Padina pe Piciorul Babelor, încheind astfel o primă zi de drumeție în Bucegi pentru oaspeții noștri de peste Prut, Cunoaște-ți Țara.
Pestera Ialomiței a atras omul cu secole în urmă, căci, potrivit legendei, Mihnea cel Rău a întemeiat aici primul schit în anul 1509. Astăzi, Pestera Ialomitei este amenajată la standarde europene și, pentru cei veniți pentru prima dată în zonă și nu numai, este un obiectiv ce merită vizitat – ceea ce am făcut și noi. Am urmat apoi Drumul lui Butmăloi de pe Plaiul Cocorei, poteca ce poartă numele legendarului ghid și cabanier al Casei Peștera, ajungând în scurt timp pe Platoul Bucegilor, în zona hotelului Piatra Arsă, un alt loc care, la sfârșit de săptămână, se aseamănă mai mult cu parcarea unei piețe decât cu un colț de munte. Nu putem să nu ne întrebăm de ce autoritățile nu doresc a schimba în vreun fel bâlciul și mizeria locului, amenajarea unei parcări în adevăratul sens al cuvântului și instaurarea unei taxe considerabile pentru cei care doresc să o folosească, alături de amenzi usturătoare pentru cei care preferă iarba Bucegilor sub roți, fiind o posibilă soluție. Din fericire, zarva dispare rapid odată ce ne afundăm în marea de jnepeni și ne lăsăm în jos pe Piciorul Pietrei Arse, spre Poiana Stânii Regale și frumoasa potecă regală ce ne conduce în Sinaia.
În ciuda strângerilor de inimă legate de starea în care se află turismul de masă din Carpații românești, ne-am bucurat de cele două zile petrecute în Bucegi și, mai ales, ne-am bucurat de bucuria celor pe care i-am însoțit spre varful Omu, la Pestera Ialomitei și peste Platoul Bucegilor.
