După ce am fost pe Albișoara Crucii, am mers două văi spre nord și am urcat una dintre văile din dosul Morarului, Rapa Mica, în condiții de iarna.

Zonă pe care o străbatem des vara și pe care o considerăm cea mai frumoasă cale de acces spre faimoasele Ace ale Morarului, nordul Morarului, cu brâurile și văile sale reprezintă, totuși, locuri destul de puțin umblate de oameni, în comparație cu abruptul Coștilei sau al Caraimanului. În condiții de iarnă, numărul celor care urcă Râpele sau celelalte văi ale versantului nordic al Morarului este și mai redus.

Lăsând în urmă marele con de avalanșă caracteristic firului comun Râpa Zăpezii – Valea Adâncă, intrăm pe firul primeia, care este barat imediat de o săritoare neacoperită de zăpezi. În condiții semnificativ diferite față de acum un an, când am coborât prin aceste locuri tocmai din creastă, această săritoare s-a lăsat convinsă numai printr-o subțire pojghiță de gheață și un pas hotărât cu vârful colțarilor pe stânca ascunsă sub zăpadă. Dificultățile tehnice scad, însă perpectiva inedită asupra Acului de Sus și, pe măsură de câștigăm altitudine pe Rapa Mica, Degetului Roșu, ne bucură din plin privirile și sufletele de bucegiști. Zapada începe să dea binișor de furcă pe măsură ce ne apropiem de obârșia Râpei Mici și, deși avem o perspectivă impresionantă asupra Văii Adânci și Vâlcelului Morarului, spre Creasta Balaurului ori îndărăt, spre Colții Văii Adânci și Carpații de Curbură, ieșirea în Brâul Acelor și traversarea acestuia este departe de a fi o alegere bună în condițiile întâlnite și facem cale întoarsă pe aceleași urme. Și, cum ziua era încă tânără, mișcăm gambe și coapse pe Valea Adâncă, până unde ni s-a făcut foame. Plimbarea se încheie printr-o zăpadă înmuiată de căldura zilei și printre ghioceii apăruți cât am lipsit.

Văile din versantul nordic al Morarului au fost explorate în anii ’20 de către frații Țiteica și în deceniul imediat următor de către membrii nou-înființatului Club Alpin Român.