În urmă cu o săptămână am fost în munții Făgărașului, unde am urcat muchia nord-vestică din Colțul Balaceni, supranumit și Matterhorn-ul României.
Profitând de lumina dimineții adusă de ora de iarnă, am pornit dis-de-dimineață spre cabana Valea Sâmbetei – cabană de munte care este închisă în timpul săptămânii, de ce ar fi deschisă, doar nu există lume pe munte… – și vreo două ceasuri am ajuns la poalele Colțului Balaceni, prilej cu care ne-am înțolit cu tot ce găsirăm prin rucsacuri, căci vântul, care-aducea a iarnă, mușca bine din trupurile noastre încălzite de urcuș. Silueta Călimanilor apare la orizont, limpede ca într-o zi rece, pentru ochii celor ce știu s-o admire. Rând pe rând, căutând cea mai facilă cale de acces printre lespezile instabile de șist cristalin, suișul nostru merge mai departe, trecând de punctul final al tentativei trecute, în care câteva tunete hotărâte ne-au grăbit spre vale; la un moment dat, treburile devin verticale și cățărarea necesită mai multă atenție, fără a fi însă cu adevărat grea. Finalmente, ajungem pe vârful Colțului, aproape de cruce, și privim împrejur. Munte, cât vezi cu ochii! Ne strângem mânile-n mănuși, bucuroși de-o ascensiune frumoasă, și ne pregătim de calea-ntoarsă spre Țara Făgărașului, spre casă și spre alți munți.
O varintă mai facilă a traseului parcurs de Ionel Coman și Roland Welkens în 1967, muchia nord-vestică a Colțului Balaceni este, pe timp de vară, un traseu destul de ușor de cățărare (UIAA V), cu o priveliște spectaculoasă spre Valea Sâmbetei și bazinul Oltului. Traseul este însă foarte popular pe timp de iarnă, condiții în care el poate deveni un provocator traseu de alpinism, protecțiile fixe întâlnite fiind totodată puține și departe de a inspira încredere în condiții dificile.
