carpatism

Ture de carpatism – văi de abrupt, brâuri, creste – organizate de ghizii montani Back to Nature.

Reamenajarea retragerii de pe vârful Picătura

Vârful Picătura este unul dintre puținele vârfuri ale Bucegilor care este accesibil doar prin tehnici de cățărare. Ridicat la aproximativ 1000 de metri deasupra văii, vârful Picătura oferă o perspectivă unică asupra celui mai înalt perete stâncos din România, Peretele Văii Albe, dar și asupra întregului abrupt estic al Caraimanului.

Prima ascensiune a vârfului Picătura se datorează lui Nicu Comănescu, care, după multe tatonări și tentative asupra încâlcitului traseu de acces, pășește pe vârf în august 1934. Traseul său este impracticabil în prezent, o alunecare de teren distrugând Hornul cu Zade, cale de acces spre zona superioară a vârfului, de unde pornește fisura finală. În prezent se urcă pe Muchia Trandafir, numită în cinstea lui Ion Trandafir, coechipier al lui Nicolae Baticu la prima parcurgere integrală a Crestei Picăturii, realizate în septembrie 1935. La peste 85 de ani de la primii pași pe vârful Picătura, zona este în continuare des parcursă de iubitorii de Bucegi, pasionați de cățărare și carpatism; din păcate, precum majoritatea traseelor de carpatism din masiv, starea asigurărilor fixe existente este precară (unele dintre ele au ieșit extrem de ușor!) și prezintă un pericol pentru cei care ajung în zonă și nu au cunoștințele necesare pentru a face o evaluare corectă. Prin urmare, se impunea verificarea și reabilitarea ancorelor folosite pentru rapel și am profitat de vremea frumoasă din zilele trecute pentru a urca pe vârful Picătura, verificând și înlocuind toate asigurările fixe de pe traseu, acolo unde nu pot fi folosite protecții alternative.

Panta pârtiei Kalinderu a alungat rapid frigul dimineții și gimnastică ne-a fost depășirea doborâturilor de pe Drumul Văii Seci. Nu depășim bine firul Secii și surprindem un ursuleț cocoțat într-un fag care, jenat și speriat, coboară și dispare în pădure. Ocolim firul Vâlcelului Picăturii pe mâna dreaptă, pe culmea plină de vegetație acum înghețătă și înghițită de ceață. Coborâm în vâlcel printr-un rapel și ocolim ultima mare săritoare, după care înaintăm fără probleme pe fir; pe nesimțite ne ridicăm deasupra mării de nori și prindem brâul care ne conduce în Muchia Trandafir. Parcursul muchiei este aerian și pitoresc, printre jnepeni și zade. Ajungem pe vârf. Spre munții Baiului se întinde marea de nori, iar Piatra Mare și Postăvaru apar ca mici insule între valuri; Peretele Văii Albe este impunător ca întotdeauna, iar umbra Picăturii se profilează peste valuri, cu o Glorie prezentă pe creștetu-i. Reamenajăm primele stații de rapel și coborâm în Strunga Marelui V, de unde continuăm spre talvegul Albișoarei Turnurilor, unde lăsăm în rapel, după încă o ancoră montată. Alegem firul vestic și coborâm atenți printre zade, cu câteva rapeluri scurte, până ce suntem învăluiți din nou de ceață. Un ultim rapel, dintr-o nouă ancoră, ne lasă la marginea Verdeții, în Valea Albă, de unde binecunoscuta potecă ne conduce pașii spre casă și spre alți munți.

Am efectuat următoarele lucrări de reamenajare a retragerii de pe vârful Picătura:

  • eliminarea pitonului de la pasul de intrare în fisura de sub vârf și înlocuirea acestuia cu o ancoră mecanică;
  • eliminarea celor două pitoane a primului rapel de pe vârful Picătura și înlocuirea acestora cu două ancore mecanice și o verigă rapidă;
  • eliminarea unuia dintre cele două pitoane de la al doilea rapel și montarea a două ancore mecanice, cu verigă rapidă;
  • baterea unui piton la pasul expus aflat la ieșirea din Strunga Marelui V, în urcare spre Colțul Strungii;
  • eliminarea pitonului bătut într-o placă putredă la rapelul spre Albișoara Turnurilor și înlocuirea cu o ancoră mecanică, cu verigă rapidă;
  • eliminarea celor două pitoane bătute în pământ de la prima săritoare din firul vestic al Albișoarei și înlocuirea cu o ancoră mecanică, cu verigă rapidă.

Toate ancorele utilizate au fost din oțel inoxidabil și au provenit din fonduri proprii; la activitate au participat Marian Anghel și Andrei Badea, membrii ai Societății Ghizilor și Liderilor Montani. Aceste reamenajări fac parte dintr-un proiect amplu de recondiționare a traseelor clasice de carpatism și cățărare din munții Bucegi.

Toamna pe Vâlcelul Țiteica

Toamna ne îmbie cu culorile sale și n-avem a ne face zăbavă, pornind cu pași repezi spre Valcelul Titeica, în sudul Caraimanului.

Versantul sudic al muntelui Caraiman mărginește Valea Jepilor, cu a ei potecă turistică, până sus, la Crucea Eroilor. Are un farmec aparte, cu numeroase brâuri și vâlcele în care ciopoarele de capre negre aleargă nestingherite, lăsând în urma pașilor o mulțime de hățașe care te îmbie la a le desluși taina. Valcelul Titeica, botezat astfel de Mircea Ordean după numele fraților Radu și Șerban Țiteica, mari iubitori de Bucegi, înaintași într-ale descoperirii abruptului prahovean și autori ai primei hărți a acestuia. Mărginit la vest de un impresionant perete ce cade din Creasta Brânelor, Vâlcelul Țiteica nu este nici foarte fotogenic, nici cu stâncă prea compactă și nici provocator pentru cei aflați în căutare de cățărare acrobatică. El este, la fel ca și versantul Caraimanului din care face parte, fermecător și-atât. Zadele aninate pe cele două maluri înalte, hățașele de capre desprinse de-a stânga și de-a dreapta talvegului și priveliștea de vis spre versantul opus al Jepilor Mici recomandă Valcelul Titeica pentru carpatismul de toamnă.

Alături de Ilinca Stoenică alias Munțomama și câteva viitoare pasionate de abrupt prahovean, pornim la pas vioi pe umbroasa potecă a Văii Jepilor. La intersecția cu firul Vâlcelului Țiteica ne echipăm și pornim fără grabă la deal, ocolind săritoarea umedă de la intrare. O mică fereastră este prilej de glume obstetrice printre coechipieri și o a doua săritoare, cu un mare bloc instabil, ne pune la încercare imaginația și tehnica. Până la obârșie mai avem de trecut o săritoare frumoasă, cu șpraițuri, și o săritoare cu ieșire înierbată, pe care o ocolim urcând din greu pe mâna stângă și revenind în talveg cu ajutorul unei balustrade. Panta obârșiei ne pune serios la încercare plămânii și genunchii, însă priveliștea din Târla Berbecilor merită din plin. Privim spre Portița Caraimanului și Muchia Mare, acum poleită cu razele apusului. În Brâul Mic a poposit un ciopor numeros de capre, iar spre Valea Spumoasă se aud lătrăturile unei haite de câini sălbăticiți.

Brâul Portiței ne servește drept călăuză spre poteca Văii Jepilor, care, la rându-i, ne duce spre case și spre alți munți. Am petrecut o zi frumoasă de toamnă în Bucegi, în sudul muntelui Caraiman, pe Valcelul Titeica, o zi care, pentru unii dintre noi, a însemnat prima întâlnire cu abruptul prahovean.

Toamna pe Umerii Pietrei Craiului

Frigul mușcă tare prin hainele noastre în timp ce pașii tropăie voios de-a lungul văii Șpirla, pe care o urmăm în drumul nostru către Umerii Pietrei Craiului, traseul propus pentru acest început de noiembrie.

Traseul Umerilor Pietrei Craiului este unul dintre clasicele interbelice, fiind descris de echipa ADMIR formată din Titi Ionescu, Franz Bauschke, Ion Ionescu-Dunăreanu și Elena Habermann, în iulie 1939. Privind dinspre Plaiul Foii, orizontul este închis spre sud de culmea Umerilor Pietrei Craiului, cumpănă de ape între Ardeal și vechiul regat. Cea mai dificilă zonă din punct de vedere tehnic, Umărul de Jos, poate fi abordată în mai multe variante, fie prin hornurile înălțate deasupra șeii Tămășel, precum varianta descrisă de ADMIR-iști, fie prin firul Bârsei Tămașului sau pe fețele Văii Tămășel. Toate cele trei variante converg în același punct de unde se continuă prin firul Vâlcelului Umerilor. Descrierile publicate în literatura de specialitate – atât cele ale lui Dunăreanu, cât și cele ale lui Emilian Cristea – sunt puternic diferite față de realitatea din teren, putând duce la confuzii și probleme mari de orientare în relieful frământat al Umerilor Pietrei Craiului. Recomandăm pentru orientare publicații recente sau relatări ale altor ture.

Ajunși în șaua Tămășel după un marș care-a scurs vreo două ceasuri din clepsidră, ne angajăm pe hornul premierei, urmat de o față verticală, cu prize incomode, până într-o mică șa punctată de jnepeni. Desfășurăm încă 50 de metri de coardă peste o față înclinată, după care ajungem în mica creastă care conduce în Vâlcelul Umerilor Pietrei Craiului, punctul în care se întâlnesc și variantele ocolitoare menționate mai sus. Ne bucurăm de câteva clipe de soare, stânca fiind deosebit de rece în zonele umbrite de deasupra șeii Tămășel.

Urcând pe firul vâlceului, lăsăm în urmă Pridvorul lui Dunăreanu, unde surplombele apasă greu peste micul promontoriu și, încă o dată, nu putem decât să punem la îndoială memoria lui Dunăreanu, care plasează, într-una dintre publicațiile timpurii, Brâul de Mijloc la acest nivel. În realitate, Brâul de Mijloc este la aproximativ 150 de metri diferență de nivel față de Pridvor, într-un loc imposibil de confundat. Până la Brâul de Mijloc, însă, ajungem în Brâul de Jos, ocolind spre sud o ruptură de pantă a Vâlcelului Umerilor Pietrei Craiului și coborând în hățașul brâului, pe care îl urmăm până în șaua care delimitează Umărul de Jos, marcată cu o momâie.

Ora înaintată ne grăbește spre teren mai ușor și urcăm hornul înșirat de-a lungul Umărului de Mijloc și, după scurt timp, ajungem în Brâul de Mijloc, locul în care perspectiva este copleșitoare. Spre sud, razele apusului colorează Poiana Închisă, iar spre nord pereții roșiatici se înalță semeț deasupra hățașului brâului ce-l vom urma în scurt timp. Deasupra noastră se înalță Umărul de Sus și Creasta Sudică, locuri pe care le vom vizita cu altă ocazie. Cu auriul apusului pe urme, pornim spre nord pe Brâul de Mijloc, punctat adesea cu petice de zăpadă rămase în urma ultimelor ninsori. Colțarii ne sunt de un real folos în depășirea lor și după trei ceasuri ajungem în drumul lui Deubel, care ne conduce spre vale.

Ziua de toamnă petrecută în traseul Umerilor Pietrei Craiului a fost una care va rămâne mult timp în amintirea noastră, oferindu-ne micile plăceri care ne fac inima să bată: priveliști minunate, cățărare, carpatism și plăcerea redescoperirii unor locuri călcate de înaintași.