carpatism

Ture de carpatism – văi de abrupt, brâuri, creste – organizate de ghizii montani Back to Nature.

Chiciură în Poiana Inchisa și toamna pe Braul de Mijloc

După o primă zi petrecută pe ramura nordică a Braului de Mijloc, am continuat cu partea sudică a acestuia, pornind din Poiana Inchisa și înaintând spre nord, până în drumul lui Deubel. Cel puțin ăsta a fost planul la plecare, căci pe măsură ce înaintam către Poiana Inchisa, am născocit un alt plan, zoriți de frigul din zonele umbroase.

Poiana Inchisă, aninată între Marele Grohotiș, pare, așa cum îi spune numele, un loc pe cât de frumos și misterios, pe atât de închis și accesibil doar caprelor negre care o frecventează. Totuși, ea lasă cunoscutătorilor câteva posibilități de acces și retragere. Pe una dintre aceste ieșiri am urcat și noi spre creasta Pietrei Craiului, unde am dat cu nasul de mult-doritele raze ale soarelui. După o binemeritată dezmorțeală a oaselor, am pornit pe creastă preț de câteva sute de metri, după care am coborât pe unul dintre firele de obârșie a Bârsei Tămașului și apoi pe Brâul de Sus până în traseul Umerilor, Braul de Mijloc fiind atins apoi elementar și, foarte important, printr-un soare cald, așa cum șade bine la sfârșit de octombrie. Ne continuăm agale drumul printre jnepenii brâului și peste muchiile pe care creasta le aruncă spre vale, ajungând în final în drumul lui Deubel.

Spre deosebire de jumătatea nordică, Braul de Mijloc la nord de Poiana Inchisa are un parcurs mai sălbatic, strecurat când prin jnepeni, când pe la baza unor pereți spectaculoși, fragmentați într-o devălmășie specifică Pietrei Craiului. Modificarea planului inițial a adăugat diversitate în obiectivele propuse, acoperind astfel și locuri mai puțin parcurse, pasaje de cățărare și, poate cel mai important lucru, razele soarelui. Acesta este unul dintre lucrurile care ne plac cel mai mult la carpatism; oricând și oriunde vei găsi un lucru de care să te bucuri, oricât de mic ar fi el, în mijlocul muntelui și al naturii.

Toamna lui Anghelide și Braul de Mijloc

În urmă cu câteva zile am dat binețe toamnei din abruptul vestic al Pietrei Craiului și am urcat în Braul de Mijloc prin traseul Anghelide, o zonă deosebită pentru iubitorii de carpatism.

Descris pentru prima dată de către Nicolae Anghelide în 1968, traseul care astăzi îi poartă numele nu este altceva decât o legătură între poalele muntelui și Braul de Mijloc. Marcat discret în trecut cu diferite semne neoficiale, traseul urmează o linie care traversează mai multe fire ale bazinului Văii Vlădușca, răzbind, finalmente, prin celebrul canion scurt, dar spectaculos.

Cu toamna bine instalată la poalele Pietrei Craiului, am pornit spre Poarta ce ascunde privirilor linia de acces. Mirosul umed al pădurii de toamnă ne-a însoțit pe drumul care urcă susținut, ba ne-au stropit și câteva picături de ploaie. Norii și-au tot făcut de cap spectaculos peste culmile rotunjite ale Țagăi și peste marea cupolă a Păpușii. Galbenul aprins al zadelor de toamnă sparge monotonia griului mohorât al ceții în timp ce pașii ne poartă tot mai sus, spre Degetul lui Anghelide și spectaculosul canion dindărătul său, acum umed, rece și neprimitor. Dincolo de îngusta sa deschidere se află parcă o altă lume, compleșitoare chiar după ce privirea și gândul scapă de strânsoarea pereților.

Braul de Mijloc, pe care în tura din această săptămână am ales să-l abordăm din direcții opuse, întâlnindu-ne la mijloc, se întinde, din punct de vedere geografic, pe aproape întreaga lungime a abruptului vestic. Cea mai spectaculoasă zonă a ramurii nordice a Braului de Mijloc este la sud de grota La Ulcior, zonă pe care o străbatem acum. Nevoit a găsi o alternativă la parcursul geologic care traversează sălbatic muchia Colților Răi, hățașul brâului urcă sinuos prin bazinul Vâlcelului Căldării Ocolite, locurile nefiind lipsite de probleme de orientare și locuri expuse, ajungând finalmente la Trecerea Mult Dorită. Cunoscută vechilor vânători și călăuze, locanici sau brașoveni, buni cunoscători ai abruptului Pietrei Craiului, această zonă a rămas o enigmă pentru Dunăreanu, autorul primului ghid tipărit al zonei și “descoperitor” autoproclamat al multor trasee, fiind “redescoperită” la finalul anilor ’60, așa cum povestește Dinu Mititeanu. În continuare, Braul de Mijloc traversează, pe rând, cele patru turnuri ale Șpirlei și intersectează, foarte aproape de nivelul Brâului de Sus, Drumul lui Deubel, traseul care poartă numele celui care l-a marcat pentru prima dată în 1887, după ce cunoscuse drumul în coborâre cu un an mai devreme.

Urmăm în coborâre traseul turistic și încheiem o primă zi de carpatism în Piatra Craiului împresurați de ceață, dar bucuroși de a fi parcurs una dintre cele mai spectaculoase zone ale abrupului vestic, traseul Anghelide și o bună bucată din Braul de Mijloc nordic, locuri în care oricând revenim cu drag.

O Picatura de toamnă

Unul dintre puținele vârfuri ale Carpaților românești accesibile doar prin cățărare, vârful Picatura se ridică izolat la peste 1000 de metri deasupra văii Prahovei și oferă perspectiva ochiului de vultur asupra locurilor înconjurătoare, când… nu e ceață!

După o săptămână de vreme mohorâtă, am profitat de prima fereastră de zi fără precipitații pentru a cunoaște toamna pe vârful Picatura, primul și cel mai proeminent vârf al crestei omonime desprinse din vârful Caraimanului din munții Bucegi. Cu multă umezeală în aer, lăsăm în urmă pârtia Kalinderu și aburii de ceață ce se ridică misterioși, adăugând farmec orașului și speranța unei zile cu ochiuri de cer senin. Vechiul drum al Văii Seci e de nerecunoscut sub urmele lăsate de roțile tractoarelor forestiere, care au trecut nepăsătoare peste vechea potecă. Abia la o aruncătură de băț de traversarea Secii poteca își reia aspectul cunoscut, însă firul văii trădează semnele viiturilor aduse de ploile ultimelor luni. În continuare, pădurea umedă e fermecătoare prin ceață, mai ales că soarele încă reusește să răzbească prin plafonul vegetal. Abordăm Vâlcelul Picăturii, și el de nerecunoscut în urma viiturilor, pe mâna dreaptă în urcare, și urmărim coastele împădurite și abrupte pe tot felul de hățașe ale animalelor până intrăm în talveg deasupra săritorii celei mari, care trădează și ea schimbări ale conformației. De altfel, pe tot firul vâlcelului, am observat mari schimbări de peisaj, cu zone întregi descoperite de bruma de pământ ce acopera stânca friabilă, acum lăsată pradă elementelor și aflată într-un echilibru instabil. Cum vechiul și pitorescul drum prin Hornul cu Zade nu mai este astăzi practicabil, ne angajăm pe Muchia Trandafir, pe un parcurs aerian și nu mai puțin pitoresc decât celălalt. Umezeala stâncii pune, pe alocuri, unele mici probleme. Tăcerea apăsătoare din jur e spartă doar de croncănitul vreunui corb flămând, însă culorile zadelor aprind împrejurimile și adaugă căldură în atmosferă. Uzi și plini de ace de larice ajungem la baza peretelui ce cade din vârful Picatura și calea de acces spre vârf.

Fără a fi foarte dificilă din punct de vedere tehnic, umezeala face mai anevoioasă urcarea spre varful Picatura. Regrupând imediat după fereastră, traversăm fără zăbavă vârful împresurat de cețuri și pregătim rapelurile spre Strunga Marelui V, din stațiile de rapel recondiționate anul trecut cu ancore mecanice inoxidabile. Coborârea în strungă trebuie să fie unul dintre cele mai spectaculoase rapeluri pe care le poți face în Bucegi, simțind hăul căscându-se pe de-o parte și de alta a crestei și strânsoarea pereților ce parcă vor a te frânge pe măsură ce cobori. Pământul mustește de apă pe traversarea spre Albișoara Turnurilor, în firul căreia coborâm printr-un rapel, moment în care ne bucurăm de câteva spărturi în ceață, prin care zărim Circurile Văii Albe și baza marelui perete înălțăt deasupra lor. Întunericul cade în timpul coborârii Albișoarei. Săritorile umede, cu mici șiroaie de apă, se succed una după alta, firul fiind de preferat în lipsa reperelor prin vegetație acoperite de ceața deasă care se ridică uneori în valuri dinspre vale. Urși n-am întâlnit în coborâre pe plaiul Munticelului, însă-i drept că nici nu i-am fi văzut prin ceața luminată orbitor de luminile frontalelor.

Încheiem cu miros de corzi ude ziua petrecută în abruptul Caraimanului, pe varful Picatura, în care am învățăt, încă o dată, că indiferent de condiții, natura este frumoasă, oferindu-le nenumărate bucurii celor pregătiți și dornici de a o primi în suflet.

Vârful Picatura a fost urcat pentru prima dată în august 1934, după aproape doi ani de tatonări, de Nicu Comănescu, Ion Șincan și Bubi Schefler, drumul întortocheat de acces prin Hornul cu Zade nemaifiind practicabil astăzi. Muchia Trandafir poartă numele lui Ion Trandafir, cel care a urcat-o în vara anului 1935 și cap de coardă în prima parcurgere integrală a Crestei Picăturii, din Bușteni și până la Crucea Eroilor, realizată în același an.