caraiman

Carpatism pe Valea Seaca a Caraimanului

Ultimul sfârșit de săptămână ne-a purtat pașii prin Bucegi, în cadrul unor ture clasice de carpatism pe Hornul Coamei, în Coștila, și pe Valea Seaca a Caraimanului, din vecinul sudic.

Având obârșia imediat sub creștetul Caraimanului, loc celebru prin prezența Monumentului Eroilor, Valea Seaca a Caraimanului nu este doar cea mai importantă vale de abrupt din estul muntelui gazdă, ci și una dintre cele mai lungi văi ale Bucegilor, porțiunea parcursă de montaniarzi întinzându-se pe o diferență de nivel de peste 1100 de metri, parcurgerea ei reprezentând una dintre cele mai lungi și solicitante ture de carpatism. Valea este cunoscută bucegiștilor încă de la începutul secolului trecut; primele descrieri îi aparțin lui Nestor Urechia, care a explorat partea inferioară a văii în primul deceniu al secolului al XX-lea, servindu-i ca inspirație pentru colecția de povești În Bucegi. Parcurgerea integrală a văii – cu tot cu firul de obârșie cunoscut sub numele de Hornurile Văii Seci – este atribuită ghidului sinăian Filică Pascu, însoțit de Albert Nacht în septembrie 1928. Pentru a completa tabloul geografic, pe lângă Hornurile sus-amintite, din obârșia Văii Seci fac parte alți doi importanți afluenți, Vâlcelul Mortului și Spălătura Văii Seci.

Revenind în zilele noastre, Valea Seaca a Caraimanului ne-a oferit exact ceea ce căutam într-o zi frumoasă de început de septembrie – săritori uscate, depășite prin tehnici diverse de cățărare, peisaje spectaculoase, Poiana Mare fiind un veritabil amfiteatru înconjurat de stâncă, și liniștea pe care adesea o căutăm în turele noastre, departe de forfota unor locuri populare pe care aveam a le vizita la coborâre. Din păcate, însă, situarea văii exact sub Monumentul Eroilor și, bineînțeles, un anume tip de caracter și “educație” a celor care se preumblă prin preajma sa și mai cu seamă a celor care s-au “îngrijit” de restaurarea acestuia a dus la acumularea unei impresionante cantități de deșeuri în firul văii și al afluenților săi superiori. Cazane, table, materiale de construcție, plastice de tot felul, paleți și – din auzite, chiar și un frigider! – își fac veacul, de mai mult sau de mai puțin timp, în bazinul Secii, rănind idilicul tablou al unor locuri pe care natura le-a lăsat atât de frumoase.

Cum ploaia din ziua precendentă, care ne-a și însoțit pe platou după urcarea Hornului Coamei, lăsase destulă umezeală în firul Hornurilor Văii Seci, dincolo de Brâul Portiței am ales să urcăm Vâlcelul Mortului, nici el chiar uscat, însă mai puțin pretențios decât vecinul. Finalmente, Brâul Mare al Caraimanului și Valea Jepilor ne-au condus pașii spre poalele muntelui.

Această tură a fost organizată și condusă de ghizii Andrei Badea și Radu Hera.

Valea Seaca a Caraimanului nu este printre cele mai ușoare văi de parcurs, săritorile, abordate direct, oferind constant pași de grad IV UIAA, iar ocolirile, acolo unde sunt posibile, fiind aeriene și riscante. Mai mult, dacă se alege ieșirea prin Hornuri sau Spălătură, dificultatea tehnică poate crește semnificativ, în anumite condiții protecțiile mobile și papucii de cățărat fiind deosebit de utile. Totuși, așa cum am precizat, frumusețea naturală a locurilor fac ca valea să merite parcursă cel puțin o dată de către iubitorii Bucegilor și, în funcție de dorințe, echipa noastră de ghizi le este tuturor alături pentru însoțire, instruire sau un simplu sfat.

Iarna pe Albisoara Strungii

În ultima săptămână am făcut o incursiune în versantul nordic al Caraimanului, munții Bucegi, și am parcurs Albisoara Strungii în condiții de iarna.

Văile nordice ale Caraimanului, așa-numitele Albișoare, farmecă privirea prin aparenta lor verticalitate și, fără îndoială, sunt printre cele mai abrupte fire de vale ale întregilor Bucegi. Cea mai estică dintre ele, prima dacă e să o socotim cum citim, este Albisoara Strungii, și este, totodată, cea mai scurtă și cea mai abruptă. Firul ei leagă Valea Albă de Strunga Marelui V, situată imediat între emblematicul vârf al Picăturii și Vârful Strungii. Locul își merită cu prisosință numele, fiind realmente o despicătură îngustă, cu priveliști spre Peretele Văii Albe și bazinul Văii Seci a Caraimanului.

În condiții de iarna – prin asta înțelegem pe zăpadă, din păcate nu și cu temperaturi adecvate… – am urcat Albisoara Strungii (F+, 50°, M1, 400m) până în obârșia din Strunga Marelui V, pe o zăpadă cât de cât bună, bocancul intrând adesea pe jumătate în alb. Câteva praguri ușor descoperite au scos din rucsac coarda și asigurările mobile. Strunga Marelui V a servit drept loc de prânz, cu covrigei și parmezan pentru unii dintre noi, și aer și apă pentru ceilalți. În continuare am traversat spre Albișoara Turnului, pe praguri delicat de abordat cu colțari și în firul căreia am coborât grație ancorei montate în urmă cu câțiva ani. Coborârea pe Albișoara Turnului a fost anevoioasă din pricina zăpezii umede, lipicioase, cu multe acumulări de vânt; am ales firul vestic pentru a coborî în Verdeața Văii Albe, de unde poteca spre casă a fost elementară. Spre casă și spre alți munți,.

Nu putem să nu remarcăm schimbarea iernilor în Carpați așa cum le știam. Dacă ghidurile anilor ’60 vorbesc de epoca marilor zăpezi, pentru noi este, poate, doar o amintire, iar priveliștea Văii Albe la acest moment al lunii lui făurar stă mărturie acestei schimbări; descoperiți sunt bolovanii ăi mari, dispărute sunt obișnuitele depozite de avalanșe ale firului comun al Albișoarei Crucii și Gemenelor. Bine, putem considera că e doar o iarnă săracă în zăpadă pentru această regiune, o iarnă El Niño, însă cu siguranță suntem martorii unor schimbări climatice și e foarte important nu doar să ne adaptăm activitățile la această realitate, ci să și încercăm a face tot ce ne stă în putere pentru a limita agravarea situației,

Ne-am bucurat, totuși, de o zi caldă în versantul nordic al Caraimanului, în care am parcurs Albisoara Strungii în condiții de iarna, și ne-am gândit la toate plimbările pe care le putem face pe zăpadă pe văile și crestele Bucegilor, Pietrei Craiului și nu numai…

Albisoara Gemenelor iarna

După ce am vizitat, în urmă cu câteva săptămâni, Albișoara Crucii, am revenit în versantul nordic al Caraimanului pentru a parcurge Albisoara Gemenelor în condiții de iarna, un alt traseu clasic de alpinism din zonă.

Pădurea freamătă de primăvară, ghioceii îțindu-și capetele albe prin pământul acoperit de frunze veștete și părăsit de zăpezile umede și grele de odinioară. Ajungem la Verdeață mai repede decât am fi crezut judecând după cum se simțeau trupurile noastre ostenite și nu mică ne este mirarea să aflăm urmele unui serios bombardament cu bolovani căzuți dinspre Peretele Văii Albe. Dispre Valea Albă și dinspre Albișoare se văd urmele unor scurgeri recente de zăpadă, lucru pe care îl așteptam având în vedere vremea din ziua anterioară. Ne echipăm și luăm sub colțari depozitul de avalanșă de la confluența Albei cu firul comun al Albișoarei Crucii cu Albisoara Gemenelor; nu trece mult și apucăm pe firul acesteia, pe care înaintăm cu spor până sub Brâul Hornurilor, pe zăpadă bună. Scurgem nisip în clepsidră cât pentru câțiva nuței, biscuiți cu cremă de ciocolată recent descoperiți, pentru ajustarea echipamentului și pentru pregătirea continuării, Albisoara Gemenelor având dificultățile tehnice în amonte de Brâul Hornurilor. Ne așteaptă o săritoare parțial descoperită, depășită cu câțiva pași de cățărare mixtă, și apoi suita de hornuri finale, care au mers direct la sufletele noastre de bucegiști.

În Prispa Gemenelor reîntâlnim soarele și ne bucurăm inimile cu o imagine de ansamblu asupra Peretelui Văii Albe, cel mai înalt perete din țară, acum aflat într-o încleștare de anotimpuri și culori. Omniprezentul Postăvaru și a sa Muchie a Cheii par victorioși în lupta cu norii, căci razele soarelui nu contesc a lumina fețele de piatră. Întoarcem privirile și spre firele de obârșie ale Secii, îmbrăcate cu zăpadă din belșug, peste care domnește neclintit Monumentul Eroilor. Ridicată între anii 1924-1928, Crucea Eroilor este închinată memoriei soldaților care au luptat în Valea Prahovei în Primul Război Mondial și a devenit un simbol al Bucegilor. Drumul nostru continuă spre Cruce, parcurgând porțiunea superioară a Crestei Picăturii, pe urme de capre negre, printr-o zapadă udă și grea, dar care ne-a oferit suficientă siguranță pentru depășirea unor zone care, în alte condiții, ar fi putut pune probleme. Tot pe urmele lor ajungem în șaua Văii Albe, unde apucăm să admirăm o mamă și un pui, topindu-se sub privirile noastre pline de admirație. Coborâm pe firul văii, când pe picioare, când pe fund, iscocind expresii din ce în ce mai grăitoare pentru această plăcerea alunecării pe curul pantalonilor. La Verdeață încheiem circuitul în abrupt, după ce am parcurs Albisoara Gemenelor în condiții de iarna și am coborât Valea Albă.

Albisoara Gemenelor a fost explorată în premieră în 1929, când grupul Țiteica a urcat de la Verdeață spre Areta Caraimanului, poetică denumire interbelică pentru Creasta Picăturii, neparcursă integral la acel moment. Albisoara Gemenelor este, iarna, un traseu clasic de alpinism în munții Bucegi. În condițiile întâlnite de noi, depășirea obstacolelor din amonte de Brâul Hornurilor a necesitat pași de cățărare mixtă, fără a pune însă probleme semnificative (PD, M3/4, 40-50°, 600m).

Deși iarna încă stăruie pe crestele masivelor înalte din Carpați, am început deja planificarea turelor de primăvară la cățarare sau drumeție, și te așteptăm să ne contactezi dacă ești interesat sau ai alte idei de petrecere a timpului în mijlocul naturii.