Valea lui Zangur în prag de iarnă

Dacă în urmă cu un an am cunoscut primele semne ale iernii în Bucegi pe Vâlcelul Portițelor, anul acesta o parte din echipa noastră a fost în Caraiman, unde am urcat Valea lui Zangur.

Denumită astfel de Mihai Haret pe schița Bucegilor realizată de frații Țiteica, probabil inspirându-se după familia Zangor din Azuga, Valea lui Zangur este primul afluent important pe care îl primește Valea Seacă a Caraimanului. Așadar, sub un cer de plumb ce-și leapădă neaua, luăm Drumul Văii Seci sub tălpile bocancilor, încă o dată grozăvindu-ne de stricăciunile lăsate de utilajele forestiere.

Așa cum ne așteptam, firul Secii este pudrat cu zăpadă proaspăt ninsă, nu multă, ci cât să acopere stânca și să facă treburile mai interesante. Prima săritoare mai răsărită, Săritoarea cu Zade, este ocolită pe partea stângă, printr-un horn pământos ce nu pare deloc îmbietor pe timp de vară, dar e abordabil cu colțari și piolet, și o traversare pe un teren similar. Confluența celor două văi este punctată de o săritoare în două trepte, Săritoarea lui Zangur, pe care o depășim printr-un salt pe fața stângă, urmat de o traversare expusă până la nivelul ferestrei prin care ne strecurăm cu subțirime. Privim spre Poiana Mare și maiestuoasa siluetă a Picăturii, care aruncă spre noi fața sudică de un galben caracteristic. Privind de aici spre Strunga Marelui V, gândul zboară și spre Dorel Coman și sfârșitul aflat dincolo de capetele corzii de rapel, moment descris cu durere și mâhnire de fratele său.

Intrăm pe Valea lui Zangur, unde strânsoarea pereților ne obligă adesea la acrobații. Ocolim încă o săritoare și ajungem în zona superioară a văii, sub Țancul Uriașului, unde malurile se deschid. O festă a memoriei și-un ocol parțial neinspirat ne aduc în aceiași jnepeni pe care am încercat a-i fenta, însă urcușul, pe zapadă mai măricică de această dată, merge bine. Pe nesimțite depășim hățașul înzăpezit al Brâului Portiței și facem cale-ntoarsă până la Portița Caraimanului, unde vântul, după obicei, suflă cu putere. La Târla Berbecilor, obârșia Vâlcelului Țiteica, dăm viață frontalelor, și urmăm hățașul brâului pâna în Valea Jepilor.

Ne-am bucurat de o tură frumoasă de alpinism pe Valea Seacă și Valea lui Zangur, în condiții mixte (F+, M3/M4), cu muntele doar pentru noi și fulgi de nea care nu au contenit a cădea… ca în povești. În luna ianuarie organizăm un curs de alpinism pentru începători la care sunt invitați toți cei cu experiență montană pe timp de vară și care doresc să urce munții și iarna, făcând primii pași spre alpinism.

Reamenajarea retragerii de pe vârful Picătura

Vârful Picătura este unul dintre puținele vârfuri ale Bucegilor care este accesibil doar prin tehnici de cățărare. Ridicat la aproximativ 1000 de metri deasupra văii, vârful Picătura oferă o perspectivă unică asupra celui mai înalt perete stâncos din România, Peretele Văii Albe, dar și asupra întregului abrupt estic al Caraimanului.

Prima ascensiune a vârfului Picătura se datorează lui Nicu Comănescu, care, după multe tatonări și tentative asupra încâlcitului traseu de acces, pășește pe vârf în august 1934. Traseul său este impracticabil în prezent, o alunecare de teren distrugând Hornul cu Zade, cale de acces spre zona superioară a vârfului, de unde pornește fisura finală. În prezent se urcă pe Muchia Trandafir, numită în cinstea lui Ion Trandafir, coechipier al lui Nicolae Baticu la prima parcurgere integrală a Crestei Picăturii, realizate în septembrie 1935. La peste 85 de ani de la primii pași pe vârful Picătura, zona este în continuare des parcursă de iubitorii de Bucegi, pasionați de cățărare și carpatism; din păcate, precum majoritatea traseelor de carpatism din masiv, starea asigurărilor fixe existente este precară (unele dintre ele au ieșit extrem de ușor!) și prezintă un pericol pentru cei care ajung în zonă și nu au cunoștințele necesare pentru a face o evaluare corectă. Prin urmare, se impunea verificarea și reabilitarea ancorelor folosite pentru rapel și am profitat de vremea frumoasă din zilele trecute pentru a urca pe vârful Picătura, verificând și înlocuind toate asigurările fixe de pe traseu, acolo unde nu pot fi folosite protecții alternative.

Panta pârtiei Kalinderu a alungat rapid frigul dimineții și gimnastică ne-a fost depășirea doborâturilor de pe Drumul Văii Seci. Nu depășim bine firul Secii și surprindem un ursuleț cocoțat într-un fag care, jenat și speriat, coboară și dispare în pădure. Ocolim firul Vâlcelului Picăturii pe mâna dreaptă, pe culmea plină de vegetație acum înghețătă și înghițită de ceață. Coborâm în vâlcel printr-un rapel și ocolim ultima mare săritoare, după care înaintăm fără probleme pe fir; pe nesimțite ne ridicăm deasupra mării de nori și prindem brâul care ne conduce în Muchia Trandafir. Parcursul muchiei este aerian și pitoresc, printre jnepeni și zade. Ajungem pe vârf. Spre munții Baiului se întinde marea de nori, iar Piatra Mare și Postăvaru apar ca mici insule între valuri; Peretele Văii Albe este impunător ca întotdeauna, iar umbra Picăturii se profilează peste valuri, cu o Glorie prezentă pe creștetu-i. Reamenajăm primele stații de rapel și coborâm în Strunga Marelui V, de unde continuăm spre talvegul Albișoarei Turnurilor, unde lăsăm în rapel, după încă o ancoră montată. Alegem firul vestic și coborâm atenți printre zade, cu câteva rapeluri scurte, până ce suntem învăluiți din nou de ceață. Un ultim rapel, dintr-o nouă ancoră, ne lasă la marginea Verdeții, în Valea Albă, de unde binecunoscuta potecă ne conduce pașii spre casă și spre alți munți.

Am efectuat următoarele lucrări de reamenajare a retragerii de pe vârful Picătura:

  • eliminarea pitonului de la pasul de intrare în fisura de sub vârf și înlocuirea acestuia cu o ancoră mecanică;
  • eliminarea celor două pitoane a primului rapel de pe vârful Picătura și înlocuirea acestora cu două ancore mecanice și o verigă rapidă;
  • eliminarea unuia dintre cele două pitoane de la al doilea rapel și montarea a două ancore mecanice, cu verigă rapidă;
  • baterea unui piton la pasul expus aflat la ieșirea din Strunga Marelui V, în urcare spre Colțul Strungii;
  • eliminarea pitonului bătut într-o placă putredă la rapelul spre Albișoara Turnurilor și înlocuirea cu o ancoră mecanică, cu verigă rapidă;
  • eliminarea celor două pitoane bătute în pământ de la prima săritoare din firul vestic al Albișoarei și înlocuirea cu o ancoră mecanică, cu verigă rapidă.

Toate ancorele utilizate au fost din oțel inoxidabil și au provenit din fonduri proprii; la activitate au participat Marian Anghel și Andrei Badea, membrii ai Societății Ghizilor și Liderilor Montani. Aceste reamenajări fac parte dintr-un proiect amplu de recondiționare a traseelor clasice de carpatism și cățărare din munții Bucegi.

Toamna pe Vâlcelul Țiteica

Toamna ne îmbie cu culorile sale și n-avem a ne face zăbavă, pornind cu pași repezi spre Valcelul Titeica, în sudul Caraimanului.

Versantul sudic al muntelui Caraiman mărginește Valea Jepilor, cu a ei potecă turistică, până sus, la Crucea Eroilor. Are un farmec aparte, cu numeroase brâuri și vâlcele în care ciopoarele de capre negre aleargă nestingherite, lăsând în urma pașilor o mulțime de hățașe care te îmbie la a le desluși taina. Valcelul Titeica, botezat astfel de Mircea Ordean după numele fraților Radu și Șerban Țiteica, mari iubitori de Bucegi, înaintași într-ale descoperirii abruptului prahovean și autori ai primei hărți a acestuia. Mărginit la vest de un impresionant perete ce cade din Creasta Brânelor, Vâlcelul Țiteica nu este nici foarte fotogenic, nici cu stâncă prea compactă și nici provocator pentru cei aflați în căutare de cățărare acrobatică. El este, la fel ca și versantul Caraimanului din care face parte, fermecător și-atât. Zadele aninate pe cele două maluri înalte, hățașele de capre desprinse de-a stânga și de-a dreapta talvegului și priveliștea de vis spre versantul opus al Jepilor Mici recomandă Valcelul Titeica pentru carpatismul de toamnă.

Alături de Ilinca Stoenică alias Munțomama și câteva viitoare pasionate de abrupt prahovean, pornim la pas vioi pe umbroasa potecă a Văii Jepilor. La intersecția cu firul Vâlcelului Țiteica ne echipăm și pornim fără grabă la deal, ocolind săritoarea umedă de la intrare. O mică fereastră este prilej de glume obstetrice printre coechipieri și o a doua săritoare, cu un mare bloc instabil, ne pune la încercare imaginația și tehnica. Până la obârșie mai avem de trecut o săritoare frumoasă, cu șpraițuri, și o săritoare cu ieșire înierbată, pe care o ocolim urcând din greu pe mâna stângă și revenind în talveg cu ajutorul unei balustrade. Panta obârșiei ne pune serios la încercare plămânii și genunchii, însă priveliștea din Târla Berbecilor merită din plin. Privim spre Portița Caraimanului și Muchia Mare, acum poleită cu razele apusului. În Brâul Mic a poposit un ciopor numeros de capre, iar spre Valea Spumoasă se aud lătrăturile unei haite de câini sălbăticiți.

Brâul Portiței ne servește drept călăuză spre poteca Văii Jepilor, care, la rându-i, ne duce spre case și spre alți munți. Am petrecut o zi frumoasă de toamnă în Bucegi, în sudul muntelui Caraiman, pe Valcelul Titeica, o zi care, pentru unii dintre noi, a însemnat prima întâlnire cu abruptul prahovean.