catarare

Cetatea Gropsoarelor

În urmă cu o săptămână am făcut o frumoasă și inedită tură de carpatism în munții Ciucaș, urcând în cetatea Gropsoarelor, în inima muntelui cu același nume.

Frați de conglomerat cu munții Bucegi și Ceahlău, munții Ciucaș oferă, la rândul lor, posibilități interesante celor care doresc să pășească înafara potecilor marcate și să intre într-o lume a peisajelor inedite, a zonelor de cățărare ușoară și a pasajelor expuse. Într-un cuvânt, iubitorii de carpatism găsesc și în Ciucaș un teren de joacă propice, chiar dacă la o scară mult mai restrânsă față de impunătorii săi vecini prahoveni.

Descris pentru prima dată în 2006 de către ghidul montan Radu Hera – alărturi de care am și întreprins această ieșire – traseul prin Cetatea Gropsoarelor străbate zona sălbatică aflată în bazinul văii omonime, culminând în vârful Gropșoarele, 1883m. De-a lungul anilor, traseul a suferit modificăi specifice unor spirite hoinare, în căutarea răspunsului unor întrebări precum Dar oare ce-i pe aici? sau Ia să urc pe muchia asta, oare cum o fi?. Astfel, fără a ocoli dificultățile tehnice, dintr-un traseu de drumeție prin zone sălbatice, Cetatea Grosoarelor a devenit un adevărat traseu de carpatism, abordând câteva brâuri și creste expuse, friabile și cu o dificultate de până la gradul IV UIAA.

Amintite fiind acestea, am petrecut o frumoasă zi de toamnă în Cetatea Gropsoarelor, abordând direct toate deliciile zonei, de la brâuri înierbate, la creste și hornuri stâncoase, culminând cu Coama Scurtă, o porțiune verticală, expusă și deoebit de friabilă care precede ultima șa a muchiei Gropșoarele, dincolo de care suișul pe vârf devine din ce în ce mai facil. Tovarăș de drum ne-a fost un câine cu iz de corb carpatin, isteț nevoie mare și, pare-se, bun cunoscător al locurilor.

Cetatea Gropsoarelor este un traseu care, în funcție de varianta abordată, are multe de oferit atât celor care doresc o drumeție inedită, într-o zonă sălbatică a munților Ciucaș, cât și celor care caută dificultăți de tehnice și pasaje de cățărare. Pe timp de iarnă, zona se trasformă într-un frumos teren de alpinism, care vine la pachet cu bucuriile și provocările specifice.

Din nou pe Muchia dintre Timbale

Nu putem vreodată sta departe de Piatra Craiului și de minunatele sale locuri ascunse care se dezvăluie doar privirilor celor care se încumetă să străbată labirintul de calcar, astfel că în la finele săptămânii trecute am parcurs Muchia dintre Timbale.

Cu o siluetă impresionantă ce atrage ca un magnet privirile drumeților care parcurg creasta Pietrei Craiului, Muchia dintre Timbale delimitează Padina lui Călineț de megieșa de la sud, Valea Podurilor. Dincolo de dificultățile de orientare specifice acestui gen de trasee, Muchia dintre Timbale oferă, pe parcursul său direct, căteva porțiuni frumoase de cățărare, cu pasaje de până la gradul V/V-, cu protecții mobile.

Ca și la ultima incursiune prin aceste locuri de vis, am preferat suișul direct din șaua Caprelor, identificând o linie frumoasă care să ne conducă spre muchia matematică. Colții Gemeni ne-au fost tovarăși de drum, ca și hornul spectaculos însoțit de hățașul Brâului de Sus la traversarea Muchiei Țimbalului Mic. Desigur, nici spre Călineț lucrurile n-au stat degeaba, devălmășia de hornuri, creste și țancuri fiind copleșitoare, însă un pic ștearsă de soarele dur al verii indiene (de care, între noi fie vorba, sperăm să avem parte cât mai mult!). În fine, ne-am bucurat succesiv de toate obstacolele muchiei noastre, răzbind finalmente în forfota crestei, pe Vârful dintre Țimbale, și coborând pe drumul binecunoscut.

Prima ascensiune menționată în literatură Muchia dintre Țimbale a fost cea din 23 iulie 1939 de către Titi Ionescu și Ion Ionescu-Dunăreanu, membrii ADMIR; ei au ocolit cea mai dificilă porțiune, aflată imediat în aval de ceea ce astăzi numim șaua Hornului N.

Muchia dintre Timbale, ca și muchiile desprinse din celelalte Țimbale ale Pietrei Craiului, oferă o aventură diversă și peisaje pe măsură.

Lupul cel Rau din Postăvaru

În urmă cu câteva zile am revenit în Muchia Cheii din Postăvaru, unde am parcurs traseul Lupul cel Rau, unul dintre cele mai frumoase trasee de cățărare pe stâncă din zonă.

Acoperind o diferență de nivel de aproape 200 de metri, întinși pe parcursul a 5 lungimi de coardă, Lupul cel Rău este nu doar unul dintre cele mai lungi trasee de cățărare din Muchia Cheii, ci și unul dintre cele mai frumoase, cu pasaje diverse și pași susținuți. Diedrul-arcadă proeminent din a treia lungime și cele două traversări sunt, deopotrivă, cele mai solicitante porțiuni, dar și cele mai spectaculoase din acest traseu de cățărare. Cu o dificultate maximă de gradul UIAA VII- și un grad general românesc 5B, traseul Lupul cel Rau este recomandat celor cu o bună experiență în cățărarea pe stâncă în trasee clasice de mai multe lungimi.

Vremea a fost de partea noastră, soarele mângâind pereții Postăvarului atât cât să ne bucure. Privind spre Bucegii împresurați de nori, ni se confirmă că planul inițial, la care renunțasem, nu ar fi avut sorți favorabili. De altfel, ziua s-a dovedit aglomerată în Peretele Animalelor, întâlnind echipe de cățărători în învecinatele Muchia Căprioarei și Muchia Iepurașului.

Lupul cel Rau este opera lui Viorel Nicolaescu, figură proeminentă a cățărării și alpinismului din România anilor ’70, și a fost finalizat la 15 septembrie 1975, secondat de Alexandru Pătrașcu, cel mai răbdător secund din lume, așa cum l-a descris capul de coardă în biografia sa Între două lumi, apărută în 2021 în Colecția Verde a editurii România Pitorească. De altfel, coperta cărții îl înfățisează pe Nicolaescu în cățărare în traseul Lupul cel Rau.