Atelier de salvare în catarare

În ultimul sfârșit de săptămână am organizat un atelier de salvare în catarare, special conceput pentru cei care doresc să fie autonomi în traseele de cățărare. De la simplul sprijin acordat partenerului pentru a depăși o secțiune dificilă și până la coborârea acestuia în cazul unei accidentări, situațiile critice pot îmbrăca multe scenarii, iar acest atelier de salvare în cățărare și-a propus să adreseze principalele tehnici de salvare necesare unei echipe autonome.

Salvarea în cățărare este un domeniu extrem de complex, iar atelierul a adresat următoarele tematici principale:

    • tehnici de autosalvare, precum urcarea pe coardă în diferite moduri, tranziția din urcare în coborâre, depășirea unui nod sau a unei porțiuni deteriorate a corzii;
    • salvarea secundului, de la simplul sprijin acordat pentru depășirea unei secțiuni dificile a traseului și până la sisteme de ridicare și coborâre;
    • salvarea capului de coardă și coborârea lui în contrabalans;
    • manevre critice de salvare, precum eliberarea din sistemul de filare și coborârea în contrabalans și tandem.

Atelierul de salvare în catarare s-a desfășurat în munții Postăvaru, în Cheile Râșnovului, și pe parcursul a două zile pline participanții au exersat toate tehnicile, atât în condiții de simulare, cât și cu parteneri reali. Deși multe dintre tehnici au fost prezentate fie în diverse abordări, fie cu echipament diferit, am urmărit ca fiecare participant să își însușească cel puțin o modalitate, pe care să o considere practică în condițiile preferate.

Conceptul acestui atelier a fost realizat de către colegul nostru Dan Colniceanu, secondat de Andrei Badea. Ne propunem să reluăm acest atelier și la primăvară, fiind de părere că subiectul salvării în cățărare este unul deosebit de important pentru toți cei pasionați de această activitate, atât pentru amatori, cât mai ales pentru profesioniști.

Cu sezonul de vară pe sfârșite, echipa noastră pregătește ateliere și cursuri de instruire pentru sezonul alb, dar și ture de alpinism și drumeție pe zăpadă.

Creasta Fotoreporterului, cățărare în Buila

La mijloc de octombrie am fost în Buila-Vânturarița, unde am urcat Creasta Fotoreporterului și câteva trasee de cățărare sportivă din zona Santinelei Cheii.

Buila-Vânturarița, cel mai mic Parc Național, este, fără îndoială, bijuteria Olteniei, iar în cadrul său există încă o bijuterie – Claia Strâmbă și zona Cheilor Cheii, o zonă alpină cu un mare potențial, însă, în opinia noastră, prea puțin realizat în actuala comunitate de cățărători. Zona a fost dezvoltată, în cea mai mare parte, în anii ’60-’70 de către clubul bucureștean IPGG, iar Creasta Fotoreporterului, un traseu clasic de cățărare, nu face excepție. A fost deschis în 1969 de către echipa Nicolae Tătulescu, Iosif Gheție și Nicolae Anghelide (același care a descris traseul care îi poartă numele în Piatra Craiului) și, având o dificultate tehnică maximă de gradul UIAA V+, este unul dintre cele mai ușoare trasee clasice ale zonei.

După lungul drum forestier care urcă abrupt spre șaua Stogșoarelor, ajungem la amiază în curtea Cabanei Cheia – adăpost de munte ridicat dintr-un vechi canton silvic – și ne pregătim de urcare pe Creasta Fotoreporterului. În cea mai mare parte, traseul urmează linia unei creste care nu pune probleme tehnice deosebite, înafara stâncii friabile și alegerii celei mai ușoare căi de înaintare; vorbim de o creastă care poate face obiectul carpatismului, sau, dacă doriți, scrambling-ului său cățărării usoare. Creasta este punctată, din loc în loc, de trepte abrupte, unde utilizarea protecțiilor mobile devine necesară. Ultima lungime de coardă, respectiv ieșirea în Livada cu Mesteceni, un loc absolut spectaculos, este verticală și surplombantă, constând, în mare, într-un horn punctat de câteva surplombe; protecțiile fixe întâlnite sunt limitate (3 pitoane de o vârstă înaintată) și sunt necesare, în opinia noastră, protecțiile mobile.

Ziua următoare a fost rezervată traseelor de cățărare sportivă din fața sudică a Santinelei Cheii, urcând traseele Începătorului, Hornul Înghețat și Damocles.

Ne-am bucurat de două zile frumoase de toamnă într-o superb colț al Builei-Vânturarița, o zonă în care nu ajungem atât de des, pe trasee clasice precum Creasta Fotoreporterului și pe trasee de cățărare sportivă. Zona Clăii Strâmbe și a Cheilor Cheii ar merita mai mult interes din partea turiștilor, însă necesită, în opinia noastră, investiții semnificative în privința facilitării accesului și a informației disponibile.

Traseul Coman din Umărul Gălbinele

În urmă cu aproximativ o săptămână am fost din nou la cățărare în Bucegi, de data aceasta pe traseul Coman din Umărul Gălbinele. Vremea instabilă și-a spus însă cuvântul și am fost nevoiți să ne retragem forțat după ultima lungime mai dificilă a traseului.

Ziua de anunța frumoasă de dimineață, cerul oferindu-ne un zâmbet mult mai larg decât cel din ziua precedentă, când am urcat Valea Coștilei. Fără a zăbovi prea mult la refugiu, am trecut în Valea Gălbinele și am ocolit primele săritori pe Hornul dintre Fire, prilej cu care am căscat un pic ochii la impresionantul perete al Gălbinelelor, unde am fost recent pe traseul Grotelor. Norii au început să se lase grei peste munte, însă, și eram deja complet în ceață când am ajuns în strunga Gălbinele, punctul de intrare în traseul Coman.

Muchia Nord-Estică a Umărului Gălbinele a fost parcursă pentru prima dată la 11 august 1940, fiind deschisă de către Ionel Coman și Oskar Schöbesch; traseul este adesea cunoscut sub numele prolificului său inițiator – traseul Coman. “Pentru un drum nou trebuie să ai experiență, care ne lipsea, atât mie, cât și prietenului meu mai vârstnic” își amintește Coman, în autobiografia sa. Traseul a fost abordat la premieră direct din Strunga Gălbinele, trecând peste o surplombă, pasaj care astăzi se ocolește facil. Prima parcurgere de iarnă a avut loc în martie 1951, realizată de o echipă condusă de același Ionel Coman.

Traseul, așa cum este urcat astăzi, are două puncte mai dificile (VI/VI+ UIAA) la depășirea unor fisuri. Pe întreaga ascensiune am fost împresurați de ceață, limpezirile fiind efemere, însă pline de farmec, căci Gălbinelele văzute de pe creștetul Umărului sunt de un spectaculos deosebit. Lăsăm în urmă ultimul horn mai dificil și încep să cadă primii stropi de ploaie; stânca se udă rapid, iar secunzii vin mai greu. Ploaia nu dă semne de oprire, iar când bubuie primele tunete, luăm decizia fermă de a coborî pe cel mai scurt drum posibil spre o zonă în care nu suntem expuși descărcărilor electrice, iar asta înseamnă peste perete, spre Fisura Gălbinele. Ghidul coboară primul și doar când se asigură că destinația este corectă vin și ceilalți. Din păcate, corzile nu au putut fi recuperate după lungul rapel (situație luată, de altfel, în considerare de la bun început!). Ultima porțiune a Fisurii Gălbinele va fi coborâtă cu capetele corzilor, în două rapeluri, după care revenirea în vale este elementară. Oboseala spunându-și cuvântul, am coborât pe cel mai simplu drum din punct de vedere tehnic, chiar dacă asta presupunea o diferență de nivel de câteva sute de metri – spre platou, unde ne-am bucurat de un apus spectaculos, și prin Valea Jepilor.

Am avut parte de un moment în care experiența și-a spus cuvântul, siguranța echipei fiind pusă pe primul loc, de la momentul în care am luat decizia retragerii și până la revenirea în Bușteni. De altfel, acesta este principala atribuție a unui ghid montan.

Un clasic al Bucegilor, traseul Coman din Umărul Gălbinele a fost recent reamenajat cu ancore mecanice în regrupări și pași, însă accesul lung îi descurajează pe mulți. Cu peisaje spectaculoase – de altfel, ca toate traseele din Umăr – el poate fi o destinație frumoasă pentru cei cu o experiență medie în cățărarea pe stâncă și care doresc să se obișnuiască cu specificul conglomeratului.

Câteva săptămâni mai târziu, am revenit pe traseul Coman, cu gând de a curăța muntele de echipamentul lăsat în urma retragerii. Ne-am bucurat de o zi absolut minunată de toamnă – o zi dintr-acelea cum, probabil, avusese și echipa condusă de Niculae Baticu la ascensiunea Furcilor acum 87 de ani, moment din istoria montană autohtonă la care ne-am tot gândit pe parcursul urcușului pe sub impunătorul perete al Gălbinelelor. De data aceasta, cu muntele în condiții perfecte și într-o echipă de profesioniști, am terminat traseul în aproximativ trei ceasuri, coborârea în rapel a Fisurii Gălbinele cerând încă unul.

Vom reveni, cu siguranță, pe acest traseu frumos din Umărul Gălbinele, într-una dintrele cele mai frumoase zone din Bucegi și din Carpații românești.