Valea Costilei, carpatism în Bucegi

În acest sfârșit de săptămână am urcat Valea Costilei, o vale de abrupt reprezentativă din munții Bucegi, fiind gazda refugiului alpin construit de Clubul Alpin Român în urmă cu 84 de ani.

Sfârșitul acestei veri s-a dovedit capricios și nici această zi nu a făcut excepție. După un răsărit spectaculos, care a umplut de culoare marii pereți ai Bucegilor, ploaia ne-a însoțit sporadic în urcuș spre refugiu, unde am zăbovit preț de vreo jumătate de ceas în speranța unor semne clare din partea vremii. Ele au venit, cerul senin făcându-și finalmente apariția, însă umezeala din firul văii a rămas acolo, pentru a face ascensiunea mai provocatoare.

Dorind să ne bucurăm cât mai mult de stâncă – fie ea și umedă – am urcat direct toate săritorile, mai puțin una, cea surplombantă, situată aproximativ în dreptul traseului Balcoanelor, pe care am abordat-o pe partea dreaptă, pe o față înclinată și cu prize mici. Valea se deschide curând și se împarte în două fire, apucându-l pe cel din stânga – zis și al Hornurilor. Nu după mult timp urcăm pe fețele de iarbă spre Creasta Văii Albe, unde, odată ce ajungem în Brâul Mare al Coștilei, scoatem și capul din nori. Coborâm pe brâu spre firul Văii Albe și apoi mergem spre Monumentul Eroilor pe Brâul Văii Albe, urmând a încheia ziua cu o coborâre pe Valea Jepilor, ajungând în Bușteni odată cu primii stropi de ploaie serioasă.

Prima ascensiune documentată pe Valea Costilei a aparținut grupului condus de frații Radu și Șerban Țiteica, ea având loc la 22 septembrie 1925. Au ocolit aproape toate săritorile firului principal, revenind în fir când dificultățile au scăzut și ajungând, finalmente, în Brâul Mare, unde stratul de zăpadă ajungea la 20 de centimetri.

Ne-am bucurat de o frumoasă tură de carpatism în Bucegi, Valea Costilei fiind atât o vale spectaculoasă, cât și mai solicitantă decât multe din vecinele sale. Cu multe pasaje de cățărare de grad UIAA III/IV, parcurgerea ei este antrenantă și un bun antrenament pentru cei care doresc să facă trecerea spre trasee de carpatism mai solicitante sau spre trasee ușoare de cățărare pe stâncă.

Traseul Grotelor, cățărare în Bucegi

În ultimul sfârșit de săptămână, imediat după incursiunea în munții Făgărașului de pe creasta Arpășel-Vârtopel, am fost în Bucegi, unde am parcurs traseul Grotelor, un traseu clasic de cățărare pe stâncă din peretele Gălbinele.

Peretele Gălbinele este unul dintre cei patru mari pereți ai Bucegilor și este, probabil, cel mai important perete cu expunere nordică din Carpații românești. A fost urcat pentru prima dată la 20 octombrie 1935 de către o echipă condusă de Niculae Baticu, traseul Furcile reprezentând un moment de cotititură în istoria montană autohtonă, făcând trecerea de la văi de abrupt, hornuri și creste la pereți întregi. Se poate considera că acesta este momentul nașterii cățărării pe stâncă în România, chiar dacă materiale tehnice s-au utilizat încă din 1912, pe Creasta Arpășel, sau din 1932 în Bucegi (douăzeci de ani mai târziu!), în Turnul Seciului.

Traseul Grotelor este situat în extrema estică a peretelui și parcursul său punctează o serie de grote din perete. A fost deschis în 1952 de către Nicolae Pandrea și Ion Barbu, cel din urmă fiind amintit în mod infam pentru accidentul mortal din timpul unei ascensiuni solitare a Crestei Coștila-Gălbinele, în care se spune că și-a lăsat degetul într-un piton. Traseul nu este dificil, dificultatea fiind de UIAA VI+ la ieșirea dintr-o grotă imensă în a treia lungime, pas care necesită multă anduranță pentru a depăși pasajul surplombant. Traseul Grotelor iese după cinci lungimi de coardă în Creasta Coștila-Gălbinele, de unde am ales retragerea în rapel peste linia traseului, revenind în firul principal al Văii Gălbinele.

Alegerea unui traseu într-un perete cu expunere nordică a fost firească pentru o zi călduroasă de vară, bucurându-ne de umbră și o temperatură plăcută pentru cățărare. În zona Gălbinele au apărut mai multe grupuri pe parcursul zilei, o parte urcând spre Hornul Coamei, iar alții pe creasta Colțului Gălbinele, două dintre traseele spectaculoase de carpatism din zonă.

Valea Coltilor iarna

În acest sfârșit de săptămână am fost în munții Bucegi, unde am urcat Valea Coltilor în condiții de iarna, și am coborât pe firul secundar al Văii Gălbinele.

După un urcuș de apropiere istovitor prin zăpada mare, am ajuns în Valea Coltilor unde, după câteva observații legate de condițiile în care se prezenta zăpada, am continuat urcușul. Stratul de zăpadă pulver a rămas constant până în zona superioară a văii, unde era spulberată de vântul ultimelor zile și lăsase loc stratului inferior și stâncii, făcând înaintarea mult mai facilă. Priveliștea compleșitoarea care s-a dezvăluit privirii odată ajunși în Strunga Colților ane-a lăsat, și de această dată, fără cuvinte preț de câteva momente. Hornul Coamei, cu al său fir ce pare că urcă fioros spre înălțimi, și impresionantul perete al Gălbinelelor, sunt o inimă vie a Bucegilor.

După o frumoasă descățărare pe zăpadă înghețătă, am ajuns la obârșia firului secundar al Văii Gălbinele, pe care l-am urmat în coborâre. Zăpada pulver a fost, pe alocuri, considerabilă, mai ales la traversarea spre refugiul Coștila, unde am montat și o balustradă pentru mai multă siguranță.

Denumită de înaintași Vâlcelul Cuiului, Valea Coltilor este o vale de abrupt din Coștila, afluent al Văii Mălinului, cu obârșia sub colțul Gălbinele (și el cu un nume cel puțin poetic în vremea înaintașilor bucegiști…). Dacă pe timp de vară Valea Coltilor este o tură clasică de carpatism, care a fost parcursă în vechime de către vânătorii de capre, pe timp de iarna urcarea pe Valea Coltilor este o tură ușoară de alpinism (F, M1, 40° în condițiile întâlnite de noi), care necesită abilitățile de bază în parcurgerea traseelor alpine și o foarte bună condiție fizică.

O frumoasă reîntâlnire cu Bucegii pe timp de iarna, Valea Coltilor a oferit leac unor suflete iubitoare de munte, de abrupt și de frumos.