costila

Fisura Rasucita, cățărare în Bucegi

Chiar dacă în ultima perioadă diminețile au fost friguroase, am profitat de vremea frumoasă pentru a ne bucura de pereții însoriți ai Bucegilor și am urcat Fisura Rasucita, un traseu clasic de cățărare pe stâncă din munții Bucegi.

Situată în peretele sudic al Țancului Mic, un perete care a rămas popular printre cățărătorii din Bucegi, atât datorită distanței reduse față de refugiul Coștila, cât și pentru reamenajarea traseelor cu ancore, Fisura Rasucita se numără printre cele mai accesibile trasee ale acestui perete și oferă o cățărare frumoasă și diversă, cu fisuri, fețe și diedre. Traseul își merită din plin numele, linia ascensiunii purtându-te de pe fața sudică spre cea estică, apoi nordică, pentru a reveni la final spre sud. Cu o dificultate tehnică ce nu depășește gradul UIAA VI+, 6a francez, traseul necesită totuși experiență în manevrele de coardă.

Fisura Rasucita a avut premiera în vara anului 1956, fiind urcat de către echipa Florin Stan și Pompiliu Pascu, în primii ani ai alpinismului competițional din România socialistă. A devenit rapid un traseu clasic, atât pentru ascensiunile oficiale de campionat, cât și pentru recreere și antrenament, în cuvintele lui Walter Kargel, Răsucita-i aici, în curtea refugiului.

Până la venirea iernii, vom continua cu turele de carpatism și cățărare pe stâncă, profitând la maxim de vremea frumoasă și de locurile însorite.

Iarna pe Valea Costilei

La începutul acestei săptămâni am urcat, în condiții de iarna, Valea Costilei din munții Bucegi, o tură de alpinism desfășurată într-un cadru absolut deosebit.

Una dintre văile reprezentative ale Bucegilor, bazinul ei marcând aproape în totalitate versantul răsăritean al muntelui Coștila, Valea Costilei este, pe timp de iarna, una dintre văile ce pot pune probleme în ceea ce privește avalanșele. Un moment infam a fost avalanșa din 15 martie 1936 în care și-a pierdut viața Niculae Comănescu, poate cel mai important cățărător al generației sale.

Am pornit spre Valea Costilei într-o mohorâtă zi de iarna, ceața ascunzând munții de priviri. Odată ajungi în pragul refugiului, am început să scoatem capetele din marea de nori și, pe măsură ce urcam, jocul luminii devenea din ce în ce mai spectaculos. Evitând cu grijă acumulările de zăpadă din firul văii și plăcile de vânt, am lăsat în urmă porțiunea inferioară a Peretelui Coștilei, din care a ieșit frumos în evidență, printre aburi, Hornul din Peretele Coștilei. Amfiteatrul firelor de obârșie a Văii Coștilei era sărac în zăpadă, însă firele păstrau depozite importante, astfel că am preferat urcarea pe muchiile cu jnepeni, ieșind finalmente in platou. Am coborât pe Valea Albă, pe o zăpadă excelentă, admirând finalmente firul Albișoarei Strungii, pe care o urcasem în aceeași formulă cu puțin timp în urmă.

Prima ascensiune documentată pe Valea Costilei a aparținut grupului condus de frații Radu și Șerban Țiteica, ea având loc la 22 septembrie 1925. Pe timp de vară, Valea Costilei este un traseu de carpatism, ascensiunea firului oferind destule provocări; în condiții de iarna, Valea Costilei impune o abordare atentă în ceea ce privește evaluarea riscului de avalanșă, oferind în schimb o dificultate tehnică redusă (F, 750m).

Alpinism pe Hornul Coamei

Cu săptămână înainte ca Moș Crăciun să își deșerte desaga prin hornurile caselor din întreaga lume, am fost în munții Bucegi, pentru o tură clasică de alpinism pe Hornul Coamei, în condiții de iarnă.

Recunoaștem că debutul acestei ierni a fost mai percutant decât ne-am imaginat, însă vremea își arată în continuare capriciile și ne ia și dă zăpada din munți după bunul plac. Ne-am trezit astfel, după un urcuș care ne-a încălzit binișor, la refugiul Coștila cu un peisaj care arată mai degrabă a toamnă, însă vântul rece trăda zimbrul alb care, cu siguranță, ne pândește de undeva. Zăpada suficientă și tare ne-a permis suișul rapid pe principalul Gălbinelelor și ajungem curând la confluența cu Hornul Coamei, obiectivul nostru.

Spre deosebire de condițiile turei de anul trecut, când în aceeași perioadă a anului condițiile nivologice erau cel puțin complicate, de data aceasta am avut un parcurs lipsit de riscuri obiective majore. Am avut câteva porțiuni cu o gheață frumoasă și deosebit de spectaculoasă la intrarea în traseul Furcilor, zone complet uscate și, în general, zone mixte, cu stâncă, gheață și zăpadă. Vântul ne-a dat serios de furcă și ne-a înghețat în momentele lipsite de mișcare, însă s-a dat cu adevărat în spectacol pe Brâul Mare, pe care l-am parcurs pe o scurtă porțiune până în Valea Scorușilor, care ne-a condus pe drumul binecunoscut, ajungând la refugiu odată cu lăsarea înserării.

În condiții de iarnă, Hornul Coamei este o tură de alpinism, care, la început de sezon, oferă multă cățărare mixtă (în funcție de condiții, PD, M3, WI1+).