Hornul Coamei în condiții de iarna

Vântul biciuie fața și mii de cristale înghețate zboară prin aer, formând un șiroi care alunecă la vale în mici cascade. La celălalt capăt al corzii, un friend se încăpățânează să rămână în fisura înghețată unde și-a servit menirea ca protecție pentru partenerul de coardă. Suntem în Hornul Coamei, în plină iarna.

Despicătură de o aparență verticală în trupul muntelui Coștila și obiect de fascinație pentru bucegiștii de ieri și de azi, Hornul Coamei a fost parcurs integral abia în octombrie 1933, până atunci porțiunea sa inferioară fiind considerată “imposibilă” de montaniarzii epocii.

După una dintre acele zile despre care adolescenți cu trăsături de elf se răsteau răzgâiat la mai-marii întregii lumi și-i trăgeau de urechi arătând cu degetul spre schimbările climatice, sosirea unui front polar peste Bucegi e ca o bancnotă găsită în buzunarul unei haine ponosite. Orice mișcare încetează. Zloata ce acoperă săritorile devine o inertă masă de firn, șiroaiele devin o perdea de gheață și rânjetul se lungește până la urechi.

Cu maximă încântare, pașii scârțâie pe poteca Munticelului abia ninsă de-un deget, două. Urme timide de patrupede mari apar și dispar din potecă. Deasupra pădurii desfrunzite, lumina se-mparte între o lună difuză și rozul fără pudoare al Monumentului Eroilor, ambele străluncind peste o Picătură profilată pe cerul zorilor de ziuă. Ne-ntindem pe băncile refugiului mai mult decât ne-am fi permis cu altă ocazie. E frig. Mercurul termometrului digital pare-a fi coborât cu vreo șapte grade sub zero. Traversăm spre Gălbinele, trecând ușor peste stânca acoperită de pulverul ultimei ninsori și vântului puternic din ultimele zile, și luăm calea Hornului dintre Fire, variantă facilă de a ocoli săritorile cele mari ale firului principal atunci când condițiile nu-s ideale, timpul te presează sau, pur și simplu, nu-ți vine-a le urca. Nici măcar săritoarea ce-o numim ‘cea mare’, peste care cu câteva zile în urmă șiroia apa, nu pare a-l avea pe vino-ncoa’ acum, așa că ne facem de lucru până la capăt cu hornul nostru care, să fim sinceri, e plăcut de urcat în aceste condiții.

Lăsând în urmă jnepenii din gura Hornului dintre Fire și traversând spre firul văii, e limpede ca bună ziua că, peste firnul care s-a închegat bine în profunzime, au apărut plăci de vânt de consistență și întindere variabilă, dar care nu par a pune probleme deosebite în acest moment. Găsim cea mai sigură variantă de a ajunge sub Hotelul Gălbinele, de unde aruncăm un ochi spre Hornul Coamei care se înalță în plină iarna sub privirile noastre și se pierde undeva în negurile ce acoperă peretele la capătul de sus, unde vântul își face de cap. Arată bine. Arată foarte bine! Deși ne trage de picioare un vino-ncoa’ de mare clasă, mi-e clar că, în condițiile date, obârșia Hornului, o pâlnie fără o geografie notabilă, are toate șansele să ascundă plăci de vânt mult mai problematice decât cele cu care am avut deja de-a face în firul Văii Gălbinele, deci Hornul nu va fi astăzi parcurs pe toată desfășurarea sa, ci cât să ne dezmorțim picioarele și să ne bucurăm de condiții, sau… până la Brâul Strungii, o variantă facilă de retragere, cel puțin privită de la distanță și cunoscută din alte vremuri.

Hornul Coamei oferă, așa cum bănuiam, o cățărare mixtă ce iscă o deosebită plăcere, cu pasaje cu zăpadă tare, gheață și stâncă dezgolită. Din când în când, vântul trimite la vale o salvă de pulver fin, care se scurge în fire ce trec mereu prin aceleași locuri, fascinându-te cu perfecțiunea matematică a naturii. Dificultatea nu e mare și mă simt comfortabil să urc fără protecții majoritatea pasajelor, regrupând la capătul celor 40 de metri de coardă. Trecem de intrarea ce marchează capătul brâului de piatră ce conduce în traseul Furcilor, primul traseu de cățărare pe stâncă pe perete din Carpații românești, desfășurăm încă o dată coarda peste ceea ce vara este marea săritoare de sub Brâul Strungii și acum este un frumos amestec de gheață și stâncă, și ajungem într-o zonă spațioasă, de unde caut cea mai bună cale de acces spre sus-numitul brâu. Parcă s-a terminat prea repede. Vizibilitatea este variabilă, căci norii au început să alerge în jurul nostru. Linia brâului se lasă găsită doar din a doua încercare, însă ne răsplătește cu o zapadă numai bună pentru traversarea pe vârfurile colțarilor. Hăul întregii văi se cască spectaculos sub picioarele noastre potcovite cu dinți de oțel. Dincolo de firul Fisurii Gălbinelelor brâul devine o plimbare domoală și ajungem din doar câțiva pași în firul văii, nu cu mult sub obârșia din Strunga Gălbinele. Coborâm pe zăpadă și traversăm spre stânga, fentând printre jnepeni alte plăci de vânt, și ajungem la obârșia firului secundar. Zăpada ajută plăcut la coborâre, acoperind grohotișul nesuferit cunoscut parcurgerilor de vară, însă nu ne scapă de desfășurarea corzii preț de câteva rapeluri.

În urmă cu doar câteva ore, am prins din urmă ziua pe poteca Munticelului. Am urcat o bună bucată din Hornul Coamei în condiții de iarna (PD, M3+, WI1), iar în decembrie ziua-i scurtă și noaptea ne prinde, la rându-i, din urmă. Aprindem frontalele și ne continuăm coborârea către case și către alți munți.

 

Valea Costilei, carpatism în Bucegi

În acest sfârșit de săptămână am urcat Valea Costilei, o vale de abrupt reprezentativă din munții Bucegi, fiind gazda refugiului alpin construit de Clubul Alpin Român în urmă cu 84 de ani.

Sfârșitul acestei veri s-a dovedit capricios și nici această zi nu a făcut excepție. După un răsărit spectaculos, care a umplut de culoare marii pereți ai Bucegilor, ploaia ne-a însoțit sporadic în urcuș spre refugiu, unde am zăbovit preț de vreo jumătate de ceas în speranța unor semne clare din partea vremii. Ele au venit, cerul senin făcându-și finalmente apariția, însă umezeala din firul văii a rămas acolo, pentru a face ascensiunea mai provocatoare.

Dorind să ne bucurăm cât mai mult de stâncă – fie ea și umedă – am urcat direct toate săritorile, mai puțin una, cea surplombantă, situată aproximativ în dreptul traseului Balcoanelor, pe care am abordat-o pe partea dreaptă, pe o față înclinată și cu prize mici. Valea se deschide curând și se împarte în două fire, apucându-l pe cel din stânga – zis și al Hornurilor. Nu după mult timp urcăm pe fețele de iarbă spre Creasta Văii Albe, unde, odată ce ajungem în Brâul Mare al Coștilei, scoatem și capul din nori. Coborâm pe brâu spre firul Văii Albe și apoi mergem spre Monumentul Eroilor pe Brâul Văii Albe, urmând a încheia ziua cu o coborâre pe Valea Jepilor, ajungând în Bușteni odată cu primii stropi de ploaie serioasă.

Prima ascensiune documentată pe Valea Costilei a aparținut grupului condus de frații Radu și Șerban Țiteica, ea având loc la 22 septembrie 1925. Au ocolit aproape toate săritorile firului principal, revenind în fir când dificultățile au scăzut și ajungând, finalmente, în Brâul Mare, unde stratul de zăpadă ajungea la 20 de centimetri.

Ne-am bucurat de o frumoasă tură de carpatism în Bucegi, Valea Costilei fiind atât o vale spectaculoasă, cât și mai solicitantă decât multe din vecinele sale. Cu multe pasaje de cățărare de grad UIAA III/IV, parcurgerea ei este antrenantă și un bun antrenament pentru cei care doresc să facă trecerea spre trasee de carpatism mai solicitante sau spre trasee ușoare de cățărare pe stâncă.

Traseul Grotelor, cățărare în Bucegi

În ultimul sfârșit de săptămână, imediat după incursiunea în munții Făgărașului de pe creasta Arpășel-Vârtopel, am fost în Bucegi, unde am parcurs traseul Grotelor, un traseu clasic de cățărare pe stâncă din peretele Gălbinele.

Peretele Gălbinele este unul dintre cei patru mari pereți ai Bucegilor și este, probabil, cel mai important perete cu expunere nordică din Carpații românești. A fost urcat pentru prima dată la 20 octombrie 1935 de către o echipă condusă de Niculae Baticu, traseul Furcile reprezentând un moment de cotititură în istoria montană autohtonă, făcând trecerea de la văi de abrupt, hornuri și creste la pereți întregi. Se poate considera că acesta este momentul nașterii cățărării pe stâncă în România, chiar dacă materiale tehnice s-au utilizat încă din 1912, pe Creasta Arpășel, sau din 1932 în Bucegi (douăzeci de ani mai târziu!), în Turnul Seciului.

Traseul Grotelor este situat în extrema estică a peretelui și parcursul său punctează o serie de grote din perete. A fost deschis în 1952 de către Nicolae Pandrea și Ion Barbu, cel din urmă fiind amintit în mod infam pentru accidentul mortal din timpul unei ascensiuni solitare a Crestei Coștila-Gălbinele, în care se spune că și-a lăsat degetul într-un piton. Traseul nu este dificil, dificultatea fiind de UIAA VI+ la ieșirea dintr-o grotă imensă în a treia lungime, pas care necesită multă anduranță pentru a depăși pasajul surplombant. Traseul Grotelor iese după cinci lungimi de coardă în Creasta Coștila-Gălbinele, de unde am ales retragerea în rapel peste linia traseului, revenind în firul principal al Văii Gălbinele.

Alegerea unui traseu într-un perete cu expunere nordică a fost firească pentru o zi călduroasă de vară, bucurându-ne de umbră și o temperatură plăcută pentru cățărare. În zona Gălbinele au apărut mai multe grupuri pe parcursul zilei, o parte urcând spre Hornul Coamei, iar alții pe creasta Colțului Gălbinele, două dintre traseele spectaculoase de carpatism din zonă.