Creasta Balaurului la început de iarna

În urmă cu căteva zile am urcat Creasta Balaurului la început de iarna, o frumoasă tură de alpinism clasic în din munții Bucegi.

Creasta Balaurului sau Creasta Bucșoiului Mic se desprinde către est din vârful Bucșoiu Mare, regele indiscutabil al ținutului nordic al Bucegilor, și mărginește, la nord, Valea Morarului, fiind cumpăna apelor între Transilvania și vechiul regat. Porțiunea de interes turistic acoperă o diferență de nivel de aproximativ 450 de metri și străbate zone expuse, însă cu o dificultate tehnică mică, făcând, în condiții de vară, obiectul carpatismului (drumeție alpină). În condiții de iarnă, urcarea pe Creasta Balaurului este o tură de alpinism clasic de nivel redus (F, Facile), care necesită cunoștințele și echipamentul necesar de iarnă, precum și noțiuni de nivologie și evaluare a zăpezii, nefiind posibilă parcurgerea matematică a crestei. Alegerea traseului de coborâre este extrem de importantă, riscul de avalanșă fiind prezent pe toate variantele din apropiere.

După ninsorile recente care au căzut peste Bucegi, Creasta Balaurului a îmbrăcat haina de iarna. Pe versantul nordic, zăpada trecea uneori de 30cm și, mai sus de altitudinea de 2000 de metri, erau plăci de vânt în formare, ceea ce ne-a determinat, așa cum este și firesc, la modificarea traseului astfel încânt să fie evitate zonele problematice. În urcare, am trecut pe lângă cele două mari strungi ale crestei, Strunga Grohotișului și Strunga Portițelor, înainte de a privi prin impresionanta deschidere a Văii Bucșoiului, acum într-un decor impresionant. Ajunși în vârful Bucșoiu Mare, privirea zboară până departe spre munții Făgărașului, fiind vizibil chiar și acoperișul țării. Am coborât pe Drumul lui Deubel.

Fără a fi dificilă tehnic, Creasta Balaurului iarna este lungă, diferența de nivel acoperită fiind de aproximativ 1600 de metri și o distanță de 16km, la care se adaugă problemele legate de starea zăpezii.

În luna ianuarie organizăm un curs de alpinism pentru începători, dedicat celor care doresc să deprindă tehnicile și noțiunile minime necesare pentru a urca iarna pe munte.

Chiciură în Poiana Inchisa și toamna pe Braul de Mijloc

După o primă zi petrecută pe ramura nordică a Braului de Mijloc, am continuat cu partea sudică a acestuia, pornind din Poiana Inchisa și înaintând spre nord, până în drumul lui Deubel. Cel puțin ăsta a fost planul la plecare, căci pe măsură ce înaintam către Poiana Inchisa, am născocit un alt plan, zoriți de frigul din zonele umbroase.

Poiana Inchisă, aninată între Marele Grohotiș, pare, așa cum îi spune numele, un loc pe cât de frumos și misterios, pe atât de închis și accesibil doar caprelor negre care o frecventează. Totuși, ea lasă cunoscutătorilor câteva posibilități de acces și retragere. Pe una dintre aceste ieșiri am urcat și noi spre creasta Pietrei Craiului, unde am dat cu nasul de mult-doritele raze ale soarelui. După o binemeritată dezmorțeală a oaselor, am pornit pe creastă preț de câteva sute de metri, după care am coborât pe unul dintre firele de obârșie a Bârsei Tămașului și apoi pe Brâul de Sus până în traseul Umerilor, Braul de Mijloc fiind atins apoi elementar și, foarte important, printr-un soare cald, așa cum șade bine la sfârșit de octombrie. Ne continuăm agale drumul printre jnepenii brâului și peste muchiile pe care creasta le aruncă spre vale, ajungând în final în drumul lui Deubel.

Spre deosebire de jumătatea nordică, Braul de Mijloc la nord de Poiana Inchisa are un parcurs mai sălbatic, strecurat când prin jnepeni, când pe la baza unor pereți spectaculoși, fragmentați într-o devălmășie specifică Pietrei Craiului. Modificarea planului inițial a adăugat diversitate în obiectivele propuse, acoperind astfel și locuri mai puțin parcurse, pasaje de cățărare și, poate cel mai important lucru, razele soarelui. Acesta este unul dintre lucrurile care ne plac cel mai mult la carpatism; oricând și oriunde vei găsi un lucru de care să te bucuri, oricât de mic ar fi el, în mijlocul muntelui și al naturii.

Toamna lui Anghelide și Braul de Mijloc

În urmă cu câteva zile am dat binețe toamnei din abruptul vestic al Pietrei Craiului și am urcat în Braul de Mijloc prin traseul Anghelide, o zonă deosebită pentru iubitorii de carpatism.

Descris pentru prima dată de către Nicolae Anghelide în 1968, traseul care astăzi îi poartă numele nu este altceva decât o legătură între poalele muntelui și Braul de Mijloc. Marcat discret în trecut cu diferite semne neoficiale, traseul urmează o linie care traversează mai multe fire ale bazinului Văii Vlădușca, răzbind, finalmente, prin celebrul canion scurt, dar spectaculos.

Cu toamna bine instalată la poalele Pietrei Craiului, am pornit spre Poarta ce ascunde privirilor linia de acces. Mirosul umed al pădurii de toamnă ne-a însoțit pe drumul care urcă susținut, ba ne-au stropit și câteva picături de ploaie. Norii și-au tot făcut de cap spectaculos peste culmile rotunjite ale Țagăi și peste marea cupolă a Păpușii. Galbenul aprins al zadelor de toamnă sparge monotonia griului mohorât al ceții în timp ce pașii ne poartă tot mai sus, spre Degetul lui Anghelide și spectaculosul canion dindărătul său, acum umed, rece și neprimitor. Dincolo de îngusta sa deschidere se află parcă o altă lume, compleșitoare chiar după ce privirea și gândul scapă de strânsoarea pereților.

Braul de Mijloc, pe care în tura din această săptămână am ales să-l abordăm din direcții opuse, întâlnindu-ne la mijloc, se întinde, din punct de vedere geografic, pe aproape întreaga lungime a abruptului vestic. Cea mai spectaculoasă zonă a ramurii nordice a Braului de Mijloc este la sud de grota La Ulcior, zonă pe care o străbatem acum. Nevoit a găsi o alternativă la parcursul geologic care traversează sălbatic muchia Colților Răi, hățașul brâului urcă sinuos prin bazinul Vâlcelului Căldării Ocolite, locurile nefiind lipsite de probleme de orientare și locuri expuse, ajungând finalmente la Trecerea Mult Dorită. Cunoscută vechilor vânători și călăuze, locanici sau brașoveni, buni cunoscători ai abruptului Pietrei Craiului, această zonă a rămas o enigmă pentru Dunăreanu, autorul primului ghid tipărit al zonei și “descoperitor” autoproclamat al multor trasee, fiind “redescoperită” la finalul anilor ’60, așa cum povestește Dinu Mititeanu. În continuare, Braul de Mijloc traversează, pe rând, cele patru turnuri ale Șpirlei și intersectează, foarte aproape de nivelul Brâului de Sus, Drumul lui Deubel, traseul care poartă numele celui care l-a marcat pentru prima dată în 1887, după ce cunoscuse drumul în coborâre cu un an mai devreme.

Urmăm în coborâre traseul turistic și încheiem o primă zi de carpatism în Piatra Craiului împresurați de ceață, dar bucuroși de a fi parcurs una dintre cele mai spectaculoase zone ale abrupului vestic, traseul Anghelide și o bună bucată din Braul de Mijloc nordic, locuri în care oricând revenim cu drag.