Vârful Laitel și ultima zvâcnire de iarna

În ceea ce a părut ultima zvâncnire a anotimpului alb peste Carpați, am fost săptămâna trecută în munții Făgărașului, unde am urcat pe vârful Laitel în plină iarna, pe creasta principală a Alpilor Transilvaniei.

Plecați cu gândul de a urca vârful Negoiu și de a ne bucura de peisajul albit de zăpada mieilor căzută în ultimele zile, am fost împresurați de o ceață deasă mai sus de lacul Călțun. Lipsa de vizibilitate combinată cu plăcile de vânt deosebit de instabile de la coborârea spre căldarea Laiței din Portița Călțunului ne-au convins rapid să ne gândim la alt obiectiv pentru acea zi de iarnă din luna lui prier. Și ce obiectiv putea fi mai atrăgător decât vârful Lăițel (2390m), atât de fotogenic cu colțanii săi jucându-se prin nori?

După un scurt răgaz la refugiul Călțun – pe care l-am găsit deosebit de împuțit, dovadă clară a faptului că refugiile “nepăzite” sunt departe de a fi o soluție reală și că turismul montan sănătos nu se poate dezvolta fără o rețea funcțională de cabane și, bineînțeles, educația aferentă – am pornit de-a lungul crestei principale a munților Făgărașului, această veritabilă coloană vertebrală întinsă pe mai bine de 70km, din valea Oltului și până în Țara Bârsei, considerată ca fiind cea mai lungă creastă montană unitară din întregul continent. Ocolind cu grijă cornișele spectaculoase aninate spre miazănoapte, dar și depozitele însemnate de zăpadă, am mers cât mai aproape de linia crestei, bucurându-ne nu doar de siluetele vârfurilor Lespezi, Călțun și Negoiu – o tripletă de optmiari ai Carpaților – care își ițeau din când în când capetele din ceață, ci și de scurte, dar distractive pasaje de cățărare mixtă printre lespezile de șist care ornau creasta. Așa cum era de așteptat, Piciorul Lespezi duduia de hoarde de turiști, ceea ce ne-a făcut să ne bucurăm parcă mai mult de locul izolat în care ne aflam, unde am avut nu doar o dată sentimentul că muntele e doar al nostru. Pe creștetul vârfului Laitel iarna și-a amintit că e, totuși, la ea acasă, astfel că început să ningă; totuși, la coborâre spre valea Călțun să ne prindă din urmă un soare arzător. Vremea, cine s-o mai înțeleagă?

Printre brândușe scuturate de zăpada dimineții și printre știrigoaie care, timide, gustau aerul de primăvară, am coborât prin Poienile Paltinului spre poalele muntelui, apoi spre case și, desigur… spre alți munți.

Această tură de alpinism clasic a fost organizată de ghizii Andreea Nuță și Andrei Badea, însoțiti de un grup mic de iubitori de munte, bucurându-ne cu toții de o zi frumoasă de iarna în creasta munților Făgărașilor, în care am urcat vârful Laitel.

Iarna pe vârful Negoiu

În urmă cu câteva zile am făcut o tură de alpinism clasic în munții Făgărașului, unde am urcat vârful Negoiu în condiții de iarna.

Având parte de o iarna încă săracă în zăpadă pentru această perioadă, ne-am schimbat din mers planurile – trebuia să fi ajuns pe creasta nordică a Pietrei Craiului – astfel încât destinația a devenit vârful Negoiu, al doilea vârf ca înălțime din Carpații românești, pe care mai urcasem la început de iarna în urmă cu câțiva ani.

Pe ninsoare ușoară, pornim de la Piscu Negru și, pe măsură ce urcam de-a lungul văii Călțunului, vremea devenea tot mai câinoasă. Înghețați, în plin whiteout, deschidem ușa refugiului Călțun și trec minute bune până ne reîncălzim. Seara avea să fie animată și caldă, căci refugiul s-a umplut de echipe, venite fie pentru parcurgerea unor linii în peretele nordic Călțun-Lespezi, fie pentru o tură de iarna pe vârful Negoiu. Refugiul, deși construit solid și bine izolat, are câteva defecte de construcție evidente mai ales atunci când este plin, condesul fiind o mare problemă; de asemenea, unele alegeri de design sunt de neînțeles, priciurile de sus fiind extrem de scunde.

Peste noapte, cerul s-a limpezit și o frumoasă lună plină inunda circul glaciar al Călțunului cu lumina sa argintie. Dimineața este fermecătoare. În razele aurii ale începutului de zi, pornim spre Portița Călțunului, unde silueta crestelor Negoiului ni se dezvăluie precum crenelurile unui castel medieval, picurate de lumină. Am coborât în fundul căldării și am urcat spre Strunga Doamnei. Urcarea, dar și reîntâlnirea cu razele soarelui odată ce am pășit în strungă, ne-au încălzit bine, și în scurt timp am făcut o scurtă pauză înainte de a urca spre Vârful Dintre Strungi pe una dintre muchiile sale vestice. Evitând cu grijă cornișele care punctau din loc în loc creasta, am ajuns pe vârful Negoiu la puțin timp după ce fusese vizitat de o echipă sosită dinspre nord. Zăbovim un sfert de ceas pe vârf, absorbiți de priveliștile parcă nesfârșite. Spre vest, privirea zboară până la Retezat, pe care îl vom vizita din nou în această iarnă, iar spre est până la Bucegi. Pentru a ne bucura de această superbă zi în Alpii Transilvaniei, alegem coborârea spre șaua Cleopatrei și traversarea spre Strunga Ciobanului, realizând practic un circuit prin căldările glaciare. Coborârea prin devălmășia de blocuri imense de sub șaua Cleopatrei este spectaculoasă, iar căldărușa de sub Custura Ciobanului, tapetată cu chiciură, pare încremenită de ger. Revenim în căldarea Laitei și doar crâmpeiul de câmpie și aburii formați deasupra Oltului trădează peisajul ce pare desprins din munți mai înalți decât Carpații. Norii se adună ușor de-a lungul căldării și peretelui Călțunului și, după ce înaintăm prin căldare spre Porțită, ne trezim din nou în whiteout-ul care anunță sfârșitul acestei minunate zile de iarnă petrecute pe și în jurul vârfului Negoiu.

Prima ascensiune documentată a vârfului Negoiu a fost realizată în 1750 și îi aparține căpitanului austriac Jacob Zultner. Considerat la începutul secolului trecut cel mai înalt vârf al României, Negoiul domină creasta munții Făgărașului și este unul dintre vârfurile înalte ale Carpaților care, în condiții de iarnă, poate pune probleme serioase în funcție de condițiile zăpezii.

Cu iarna abia la început pe munte, te așteptăm fie la una dintre activitățile programate, fie să ne contactezi cu propuneri de ture de alpinism, drumeție pe rachete de zăpadă sau orice idee năstrușnică îți aduce zapada!

Pe creasta Arpasel-Vartopel din munții Făgărașului

Cel mai accidentat și spectaculos segment al crestei munților Făgărașului, creasta Arpasel-Vartopel, este unul dintre traseele clasice de cățărare din Alpii Transilvaniei. Dacă pe sensul est-vest am parcurs această creastă în mai multe rânduri, în acest sfârșit de săptămână am pornit în sens invers, parcurgând creasta Arpasel-Vartopel de la vest la est.

Traseul debutează cu o urcare verticală de două lungimi de coardă, până în vârful Portița. Continuăm apoi pe muchia îngustă spre vestitele Urechi ale Iepurelui, unde din nou parte de pasaje de cățărare, descățărare și rapel, ajungând apoi în zona Vârfului lui Adam și vechea sa bornă de graniță dintre regatul României și Imperiul Austro-Ungar. În continuare, parcurgerea crestei Vartopel nu pune alte probleme decât cele legate de expunere, care este, pe alocuri, considerabilă. Cu o dificultate tehnică de aproximativ UIAA V la urcarea spre vârful Portița, creasta Arpasel-Vartopel este mai dificilă decât sensul est-vest, abordând în sens invers porțiunile coborâte în rapel.

Creasta Arpășelului a fost parcursă pentru prima dată, de la est la vest, în 1912 de către o echipă de sași sibieni, fiind astfel unul dintre primele trasee din Carpații românești unde s-au utilizat pitoane. Nu avem informații despre prima parcurgere în sensul invers, dar putem aminti prima parcurgere de iarnă a crestei Arpasel-Vartopel din februarie 1963 de către alpiniștii Igor Popovici, Marius Aniția, Ion Silca și Constantin Zamfir, încheiată în mod dramatic cu o avalanșă la retragerea prin Căldarea Fundul Caprei, accident evocat de Petre Suciu în cartea sa Noi, cei de la Știința, publicată în 2019 de editura România Pitorească.

În orice sens ar fi abordate, crestele munților Făgărașului sunt spectaculoase, fiind, de fapt, zonele de cățărare la cea mai mare altitudine din țară și spectaculoase prin însăși grandoarea acestor munți. Vom reveni în curând prin aceste locuri pentru noi experiențe pe creste.