Cu moldovenii pe vârful Moldoveanu

În acest sfârșit de săptămână am fost în munții Făgărașului, într-o drumeție spre varful Moldoveanu, alături de un grup venit de peste Prut.

Sub o atmosferă încărcată și grea, am pornit de la lacul Bâlea și, după aproximativ un ceas, am dat ocol malurilor lacului Capra, agățat atât de pitoresc sub creasta Făgărașilor. Ne-am continuat drumul prin căldarea Fundul Caprei și am ajuns la Fereastra Zmeilor, nu fără a privi spre Creasta Vârtopel-Arpășel, care-și scotea, din când în când, urechile de sub nori. Am urmat apoi poteca ce străbate căldările glaciare Vârtop și Podrăgel, soarele prinzându-ne din urmă odată cu gâfâiala ultimului urcuș al zilei. Razele strecurate prin nori au luminat feeric Podrăgelul și am putut desluși în depărtare câteva vârfuri mari, înainte de a coborî spre cabană, prin miros și glas de oi.

Cabana Podragu a fost construită de către Banca Națională a României între anii 1948-1950, pe locul unui fost adăpost al SKV. Anterior, au fost planuri ale Turing Clubului României de construcție a unei cabane în căldarea Podragului, însă nu au fost duse la capăt, iar respectiva cabană a fost construită pe muchia Fruntea Moașei, fiind denumită cabana Suru. Cu o arhitectură dintre cele mai frumoase văzute la cabanele românești, cabana Podragu oferă în prezent adăpost pe timp de vară, condițiile fiind relativ modeste, comparabile cu ale altor cabane din Carpații românești. Totuși, merită menționate curățenia cabanei și rânduiala strictă, care limitează petrecerile și chefurile specifice altor locații, promovând, cel puțin din acest punct de vedere, o atitudine sănătoasă față de turismul montan, în care cabana nu este destinația drumeției, ci doar un loc de popas.

Spre varful Moldoveanu am pornit de dimineață și, undeva după vârful Corabia, am fost împresurați de dansul ceții, care adesea ne acoperea complet. După urcușul obositor al Viștei am pornit spre acoperișul României, printre hoarde de turiști ce se revărsau din ceața Văii Rele, cel mai scurt traseu spre varful Moldoveanu, care mai de care mai zgomotoși sau insoțiti de boxe lătrătoare. Ajuns-au moldovenii pe Moldoveanu și mult s-au bucurat, apoi am făcut cale-ntoarsă spre cabană. Pe drum am gustat câteva raze, atmosfera devenind adesea spectaculoasă.

Ultima zi de drumeție ne-a purtat pașii pe creasta munților Făgărașului, pe lângă lacul Podu Giurgiului, a cărui frumusețe este știrbită de fiarele fostului refugiu și grămada crescândă de gunoi, peste vârful Mircii și, mai departe, spre Arpașu Mic și, aparent, înfricoșătoarea zonă expusă și dotată cu lanțuri. Spaima s-a dovedit zadarnică, căci, din sensul est-vest, zona celor trei pași de moarte poate fi trecută fără mari probleme. Am coborât din creastă pe poteca ce însoțește valea Fundul Caprei.

Ne-am bucurat să fim alături de Cunoaște-ți Țara și basarabenii care au descoperit potecile munților Făgărașului și varful Moldoveanu, cel mai înalt vârf al României și chiar plăcerile drumeției. Vom reveni mereu cu drag pe poteci alături de persoane care doresc să descopere natura și muntele.

Două săptămâni mai târziu am revenit în munții Făgărașului pentru o nouă drumeție alături de prietenii basarabeni de la Cunoaște-ți Țara.

Nici de această dată munții nu au pregetat a-și desfășura cu măiestrie penelul pe pânza cerului. Am avut de toate, de la ceață deasă ca laptele, la nori spectaculoși, soare orbitor și, bineînțeles, aglomerația vârfului. Ah, am avut și zări senine, privirea putând zbura din Parâng și până-n Bucegi.

Și, chiar dacă traseul parcurs a fost același, această plimbare a avut o mulțime de elemente care să o facă unică, ceea ce-i valabil pentru fiecare ieșire pe munte.

Muchia Serbota pe timp de iarnă

Coloana vertebrală a Carpaților Meridionali, munții Făgărașului devin pe timp de iarnă o imensă arenă pentru alpinism, majoritatea traseelor devenind impracticabile fără tehnici și echipament specifice. O atenție deosebită primesc muchiile nordice, a căror parcurgere pe timp de iarnă poate oferi pasionaților de alpinism dificultăți și satisfacții pe măsură; una dintre aceste muchii nordice, muchia Șerbota, oferă un parcurs relativ ușor, accesibil și celor aflați la început de drum în alpinism.

Beneficiind de transport auto până la fosta carieră de marmură de pe valea Șerbotei, am ajuns în acest sfârșit de săptămână la cabana Negoiu. În ființă încă de la 1881, fiind, după informațiile noastre, prima cabană turistică din Carpații românești, actuala cabană Negoiu datează din 1962 și a beneficiat de o renovare recentă, condițiile de cazare fiind foarte bune, însă lasă de dorit pe partea de ospitalitate alpină, oferind câteva “servicii” pe care nu le putem asocia cu o cabană de munte, precum discotecă la volum generos și altele.

Profitând de vremea frumoasă, am continuat ascensiunea pe muchia Serbota imediat după sosirea la cabană, însă zăpada udă și foarte mare a îngreunat considerabil demersul nostru. Chiar și cu rachete de zăpadă, urcușul până în linia de culme a fost istovitor, afundându-ne regulat până dincolo de genunchi, fiecare pas fiind încărcat de câteva kilograme de zăpadă udă, grea. Temperaturile ridicate, combinate cu ultima ninsoare, au îngreunat mult stratul de zăpadă, câteva scurgeri și avalanșe de mici dimensiuni putând fi observate în văile care mărginesc muchia noastră, valea Sărății și valea Șerbota. După câteva priviri oacheșe spre Custura Sărății și spre Strunga Ciobanului, pe care am vizitat-o la sfârșit de noiembrie, am revenit la cabană de la altitudinea de aproximativ 1900 de metri. A doua zi, plecați la drum odată cu soarele, am profitat de urmele făcute cu o zi înainte și am avut un bun spor la urcare. Condițiile meteo au fost însă, conform prognozelor, mult mai proaste, cu ninsoare, rafale de vânt cu transport de zăpadă și ceață, condiții care limitau considerabil vizibilitatea. Cu încă un ceas de mers până pe vârful Serbota, am decis coborârea la cabană.

Muchia Serbota pe timp de iarnă este o cale relativ sigură de acces în creasta principală a munților Făgărașului și, cu o atentă supervizare, este accesibilă și persoanelor cu mai puțină experiență în parcurgerea traseelor de alpinism. Cum zăpada nu dă semne a se topi prea curând, sezonul de alpinism este încă în plină desfășurare în Carpați, iar ghizii noștri vă stau la dispozție.

Vârful Negoiu la început de iarnă

Nu puteam fi simpli spectatori la vremea frumoasă pe care a adus-o acest început de iarnă, așa că am plecat câteva zile în munții Făgărașului, unde am urcat pe vârful Negoiu, al doilea vârf ca înălțime din Carpații românești.

Plecarea de la Piscu Negru s-a făcut sub auspiciile unei toamne târzii, cu mici petice de zăpadă risipite prin Poienile Paltinului și fețe sudice dezgolite de ultimele ninsori. Rămânem în tricouri în timp ce urcăm poteca turistică ce însoțește valea glaciară a Călțunului și glumim prietenește că suntem supra-echipați pentru această iarnă falsă. Însoțiti de trei blănoși din vale, alegem să variem traseul spre refugiu și pornim spre est pe Poteca lui Grigore, pe care o părăsim însăm în dreptul piciorului Lăițel și ne lăsăm conduși de acesta până în vârful cu același nume, aflat în creasta principală a munților Făgărașului. Ca orice vârf piramidal, Lăițelul domină peisajul din juru-i și este atât de solicitant la urcuș pe cât se-arată de la depărtare. Pe vârful de 2391 de metri suntem luați în primire de vântul care lovește versanții nordici ai muntelui și care ne arată că, în ciuda uscăciunii, iarna se instalează cu pași hotărâți în Carpați. Privim spre vârfurile Lespezi și Călțun, din spatele cărora se ghicesc ultimele raze ale soarelui, dar și spre impunătorul Negoiu, cel mai înalt vârf al crestei principale și al doilea din țară.

Până la 1842, vârful Negoiu a fost cunoscut în Transilvania drept Peatra lui Tunsu, toponim care astăzi se păstrează pentru muchia nordică desprinsă din acesta. Primele ascensiuni înregistrate datează din 1750 dinspre sud și 1837 dinspre nord. La început de secol XX, Negoiu era considerat cel mai înalt vârf al Carpaților româneșți.

Lumina lunii pline inundă căldarea glaciară și doar cele mai îndrăznețe stele reușesc sclipirea; liniștea nopții e spartă doar de glasul celor trei blănoși, care s-au încăpățânat a rămâne primprejur.

Cum orice zi alpină începe dinainte de răsărit, soarele de-abia-și mijește rânjetul deasupra Mușeteicăi când pornim spre Portița Călțunului. E încă frig și încercăm ca pauza de rearanjare a straturilor să fie cât mai scurtă. Coborârea din portiță în căldarea Laitei se anunță plină de zăpadă, așa că ocolim cu câțiva pași expuși, dar siguri; traversarea spre hornul de sub Strunga Doamnei nu pune probleme deosebite și, la două clepsidre scurse de la plecare, suntem luați în primire de soarele ce încălzește Căldarea Berbecilor. Urcăm în tricou spre Negoiu, urmând poteca turistică și minunându-ne de zecile de capre negre care aleargă fără sfială în vecinătate; se scurge încă un ceas până ce ajungem pe vârful de 2535 de metri și privim spre depărtări. Ardealul moțăie sub o mare de nori, iar culmile îndepărtate ale Orientatilor sparg valurile; spre est, privirea zboară până la creasta Iezerului și chiar dincolo de ea, Bucegii fiind perfect vizibili. Spre vest, dincolo de Buila și Parâng, deslușim silueta Retezatului, iar din Apuseni se-arată Muntele Mare. Ne bucurăm să avem muntele doar pentru noi și să ne bucurăm de liniștea deplină; borna care marchează vârful, cu zeci de urme ale trecerii turiștilor, este mărturie a goanei după palmares și a dorinței materiale de a bifa, lucruri pe care le dorim străine de natură.

Să fi zăbovit vreo jumătate de ceas pe vârf sau chiar mai mult până ce începem coborârea spre șaua Cleopatrei, unde, odată ce pășim pe versantul nordic, ne reîntâlnim cu iarna. Spectaculoasă-i coborârea în Căldarea Sărății, printre blocurile masive prăvălite pe versant și pe lângă Acul Cleopatrei; zăpada variază în traversarea spre Strunga Ciobanului, având parte, în general, de pulverul obișnuit al începului de iarnă dintr-o zonă ferită de soare, dar și de mici plăci de vânt, care, din fericire, nu pun probleme. Trecem strunga pe zăpadă tare și căscăm ochii câteva minute bune la Creasta Fiestrăstrău și Custura Ciobanului, ambele parcurse pentru prima dată în 1930 de către cățărățori germani membrii ai SKV.

Încheiem circuitul vârfului Negoiu înaintând încet prin căldarea Laitei, căutând cele mai bune linii pentru traversarea spre Portița Călțunului și încercând să evităm, pe cât posibil, labirintul de lespezi lăsate de retraferea ghețarilor de odinioară. Încheiem ziua obosiți și bucuroși de o zi de alpinism doar pentru noi în împărăția munților Făgărașului, pe vârful Negoiu, urmând ca, peste doar câteva ore, să ajungem în vale odată cu zorile, gata de alți munți și noi aventuri.