În acest sfârșit de săptămână am fost în munții Făgărașului, într-o drumeție spre varful Moldoveanu, alături de un grup venit de peste Prut.
Sub o atmosferă încărcată și grea, am pornit de la lacul Bâlea și, după aproximativ un ceas, am dat ocol malurilor lacului Capra, agățat atât de pitoresc sub creasta Făgărașilor. Ne-am continuat drumul prin căldarea Fundul Caprei și am ajuns la Fereastra Zmeilor, nu fără a privi spre Creasta Vârtopel-Arpășel, care-și scotea, din când în când, urechile de sub nori. Am urmat apoi poteca ce străbate căldările glaciare Vârtop și Podrăgel, soarele prinzându-ne din urmă odată cu gâfâiala ultimului urcuș al zilei. Razele strecurate prin nori au luminat feeric Podrăgelul și am putut desluși în depărtare câteva vârfuri mari, înainte de a coborî spre cabană, prin miros și glas de oi.
Cabana Podragu a fost construită de către Banca Națională a României între anii 1948-1950, pe locul unui fost adăpost al SKV. Anterior, au fost planuri ale Turing Clubului României de construcție a unei cabane în căldarea Podragului, însă nu au fost duse la capăt, iar respectiva cabană a fost construită pe muchia Fruntea Moașei, fiind denumită cabana Suru. Cu o arhitectură dintre cele mai frumoase văzute la cabanele românești, cabana Podragu oferă în prezent adăpost pe timp de vară, condițiile fiind relativ modeste, comparabile cu ale altor cabane din Carpații românești. Totuși, merită menționate curățenia cabanei și rânduiala strictă, care limitează petrecerile și chefurile specifice altor locații, promovând, cel puțin din acest punct de vedere, o atitudine sănătoasă față de turismul montan, în care cabana nu este destinația drumeției, ci doar un loc de popas.
Spre varful Moldoveanu am pornit de dimineață și, undeva după vârful Corabia, am fost împresurați de dansul ceții, care adesea ne acoperea complet. După urcușul obositor al Viștei am pornit spre acoperișul României, printre hoarde de turiști ce se revărsau din ceața Văii Rele, cel mai scurt traseu spre varful Moldoveanu, care mai de care mai zgomotoși sau insoțiti de boxe lătrătoare. Ajuns-au moldovenii pe Moldoveanu și mult s-au bucurat, apoi am făcut cale-ntoarsă spre cabană. Pe drum am gustat câteva raze, atmosfera devenind adesea spectaculoasă.
Ultima zi de drumeție ne-a purtat pașii pe creasta munților Făgărașului, pe lângă lacul Podu Giurgiului, a cărui frumusețe este știrbită de fiarele fostului refugiu și grămada crescândă de gunoi, peste vârful Mircii și, mai departe, spre Arpașu Mic și, aparent, înfricoșătoarea zonă expusă și dotată cu lanțuri. Spaima s-a dovedit zadarnică, căci, din sensul est-vest, zona celor trei pași de moarte poate fi trecută fără mari probleme. Am coborât din creastă pe poteca ce însoțește valea Fundul Caprei.
Ne-am bucurat să fim alături de Cunoaște-ți Țara și basarabenii care au descoperit potecile munților Făgărașului și varful Moldoveanu, cel mai înalt vârf al României și chiar plăcerile drumeției. Vom reveni mereu cu drag pe poteci alături de persoane care doresc să descopere natura și muntele.
Două săptămâni mai târziu am revenit în munții Făgărașului pentru o nouă drumeție alături de prietenii basarabeni de la Cunoaște-ți Țara.
Nici de această dată munții nu au pregetat a-și desfășura cu măiestrie penelul pe pânza cerului. Am avut de toate, de la ceață deasă ca laptele, la nori spectaculoși, soare orbitor și, bineînțeles, aglomerația vârfului. Ah, am avut și zări senine, privirea putând zbura din Parâng și până-n Bucegi.
Și, chiar dacă traseul parcurs a fost același, această plimbare a avut o mulțime de elemente care să o facă unică, ceea ce-i valabil pentru fiecare ieșire pe munte.