O Picatura de toamnă

Unul dintre puținele vârfuri ale Carpaților românești accesibile doar prin cățărare, vârful Picatura se ridică izolat la peste 1000 de metri deasupra văii Prahovei și oferă perspectiva ochiului de vultur asupra locurilor înconjurătoare, când… nu e ceață!

După o săptămână de vreme mohorâtă, am profitat de prima fereastră de zi fără precipitații pentru a cunoaște toamna pe vârful Picatura, primul și cel mai proeminent vârf al crestei omonime desprinse din vârful Caraimanului din munții Bucegi. Cu multă umezeală în aer, lăsăm în urmă pârtia Kalinderu și aburii de ceață ce se ridică misterioși, adăugând farmec orașului și speranța unei zile cu ochiuri de cer senin. Vechiul drum al Văii Seci e de nerecunoscut sub urmele lăsate de roțile tractoarelor forestiere, care au trecut nepăsătoare peste vechea potecă. Abia la o aruncătură de băț de traversarea Secii poteca își reia aspectul cunoscut, însă firul văii trădează semnele viiturilor aduse de ploile ultimelor luni. În continuare, pădurea umedă e fermecătoare prin ceață, mai ales că soarele încă reusește să răzbească prin plafonul vegetal. Abordăm Vâlcelul Picăturii, și el de nerecunoscut în urma viiturilor, pe mâna dreaptă în urcare, și urmărim coastele împădurite și abrupte pe tot felul de hățașe ale animalelor până intrăm în talveg deasupra săritorii celei mari, care trădează și ea schimbări ale conformației. De altfel, pe tot firul vâlcelului, am observat mari schimbări de peisaj, cu zone întregi descoperite de bruma de pământ ce acopera stânca friabilă, acum lăsată pradă elementelor și aflată într-un echilibru instabil. Cum vechiul și pitorescul drum prin Hornul cu Zade nu mai este astăzi practicabil, ne angajăm pe Muchia Trandafir, pe un parcurs aerian și nu mai puțin pitoresc decât celălalt. Umezeala stâncii pune, pe alocuri, unele mici probleme. Tăcerea apăsătoare din jur e spartă doar de croncănitul vreunui corb flămând, însă culorile zadelor aprind împrejurimile și adaugă căldură în atmosferă. Uzi și plini de ace de larice ajungem la baza peretelui ce cade din vârful Picatura și calea de acces spre vârf.

Fără a fi foarte dificilă din punct de vedere tehnic, umezeala face mai anevoioasă urcarea spre varful Picatura. Regrupând imediat după fereastră, traversăm fără zăbavă vârful împresurat de cețuri și pregătim rapelurile spre Strunga Marelui V, din stațiile de rapel recondiționate anul trecut cu ancore mecanice inoxidabile. Coborârea în strungă trebuie să fie unul dintre cele mai spectaculoase rapeluri pe care le poți face în Bucegi, simțind hăul căscându-se pe de-o parte și de alta a crestei și strânsoarea pereților ce parcă vor a te frânge pe măsură ce cobori. Pământul mustește de apă pe traversarea spre Albișoara Turnurilor, în firul căreia coborâm printr-un rapel, moment în care ne bucurăm de câteva spărturi în ceață, prin care zărim Circurile Văii Albe și baza marelui perete înălțăt deasupra lor. Întunericul cade în timpul coborârii Albișoarei. Săritorile umede, cu mici șiroaie de apă, se succed una după alta, firul fiind de preferat în lipsa reperelor prin vegetație acoperite de ceața deasă care se ridică uneori în valuri dinspre vale. Urși n-am întâlnit în coborâre pe plaiul Munticelului, însă-i drept că nici nu i-am fi văzut prin ceața luminată orbitor de luminile frontalelor.

Încheiem cu miros de corzi ude ziua petrecută în abruptul Caraimanului, pe varful Picatura, în care am învățăt, încă o dată, că indiferent de condiții, natura este frumoasă, oferindu-le nenumărate bucurii celor pregătiți și dornici de a o primi în suflet.

Vârful Picatura a fost urcat pentru prima dată în august 1934, după aproape doi ani de tatonări, de Nicu Comănescu, Ion Șincan și Bubi Schefler, drumul întortocheat de acces prin Hornul cu Zade nemaifiind practicabil astăzi. Muchia Trandafir poartă numele lui Ion Trandafir, cel care a urcat-o în vara anului 1935 și cap de coardă în prima parcurgere integrală a Crestei Picăturii, din Bușteni și până la Crucea Eroilor, realizată în același an.

Răfuiala toamnei la Portita Caraimanului

În acest sfârșit de săptămână am fost în Bucegi și am urcat pe Valea Spumoasă la Portita Caraimanului, pe o vreme mohorâtă, umedă și rece de toamnă.

Anotimpurile și vremea au tot jonglat cu muntele în ultimele săptămâni și iarna care părea hotărâtă să rămână în Carpați a lăsat, cel puțin pentru moment în Bucegi, locul unei toamne care se încăpățânează să arate că încă are un important cuvânt de spus. La plecare, ploaia mocănească făcea broboane pe hainele noastre, însă s-a lăsat păgubașă până am ajuns la refugiul Salvamont de la Vâlcelul Înspumat, după un urcuș prin pădure care ne-a încălzit bine. În continuare, urmăm firul Vâlcelului Înspumat, ocolind spectaculoasele cascade pe care mai toți le confundă cu valea vecină, Spumoasa.

În Valea Spumoasă trecem printr-o strungă îngustă, spre care ne conduce un vâlcel abrupt și pământos, unde a fost necesară utilizarea corzii pentru depășirea unei zone cu noroi alunecos. În strungă suntem luați în primire de vântul rece care vuiește pe creste. Un scurt rapel și o potecă de-a coasta ne aduc în firul Văii Spumoase, unde ocolim pe malurile umede de iarbă zonele stâncoase sau înghețate ale talvegului. Pioletul devine un sprijin deosebit de util pe măsură ce urcăm și părăsim firul bolovănos în favoarea muchiei care separă firele și, după un ultim efort, ajungem în Brâul Portiței.

La scurtă distanță de la Brâul Portiței, Valea Spumoasă își despletește firele în trei, varianta din dreapta, cea estică, conducând fără mari dificultăți spre Șaua Mortului și Crucea Eroilor. Varianta stângă, vestică, conduce după un scurt parcurs înierbat spre Brâul Ascuns, unul din multele locuri frumoase ale Caraimanului Sudic. Noi continuăm însă pe hățașul brâului spre Portita Caraimanului, hătaș care, dincolo de Hornul de la Portiță, aflat în plină bătaie a vântului rece, este presărat de boabe de gheață, ca un grohotiș înghețat. Găsim Portita Caraimanului tapetată cu chiciură, semne ale ploii înghețate ale cărei urme sunt mult mai evidente odată ce pășim prin deschizătura de piatră.

Tot pe Brâul Portiței, însă de data asta în sens invers, ne retragem spre poteca turistică înșirată de-a lungul Văii Jepilor. Mizeria care însoțește firele secundare ale Spumosei și urmele renovării Crucii Eroilor este dezolantă. La Târla Berbecilor, unde hățașul brâului întâlnește obârșia Vâlcelului Țiteica, ne îngăduim un scurt popas înainte de întâlnirea cu poteca turistică și privim încă o dată spre Portita Caraimanului și marele său perete, acum luminate feeric de o spărtură între noi.

Coborâm încet, ceața îmbrăcând zona inferioară a muntelui și făcând inutilă lumina frontalelor. Coborâți sub vânt, o liniște deplină îmbracă muntele.