valea seaca a caraimanului

Carpatism pe Valea Seaca a Caraimanului

Ultimul sfârșit de săptămână ne-a purtat pașii prin Bucegi, în cadrul unor ture clasice de carpatism pe Hornul Coamei, în Coștila, și pe Valea Seaca a Caraimanului, din vecinul sudic.

Având obârșia imediat sub creștetul Caraimanului, loc celebru prin prezența Monumentului Eroilor, Valea Seaca a Caraimanului nu este doar cea mai importantă vale de abrupt din estul muntelui gazdă, ci și una dintre cele mai lungi văi ale Bucegilor, porțiunea parcursă de montaniarzi întinzându-se pe o diferență de nivel de peste 1100 de metri, parcurgerea ei reprezentând una dintre cele mai lungi și solicitante ture de carpatism. Valea este cunoscută bucegiștilor încă de la începutul secolului trecut; primele descrieri îi aparțin lui Nestor Urechia, care a explorat partea inferioară a văii în primul deceniu al secolului al XX-lea, servindu-i ca inspirație pentru colecția de povești În Bucegi. Parcurgerea integrală a văii – cu tot cu firul de obârșie cunoscut sub numele de Hornurile Văii Seci – este atribuită ghidului sinăian Filică Pascu, însoțit de Albert Nacht în septembrie 1928. Pentru a completa tabloul geografic, pe lângă Hornurile sus-amintite, din obârșia Văii Seci fac parte alți doi importanți afluenți, Vâlcelul Mortului și Spălătura Văii Seci.

Revenind în zilele noastre, Valea Seaca a Caraimanului ne-a oferit exact ceea ce căutam într-o zi frumoasă de început de septembrie – săritori uscate, depășite prin tehnici diverse de cățărare, peisaje spectaculoase, Poiana Mare fiind un veritabil amfiteatru înconjurat de stâncă, și liniștea pe care adesea o căutăm în turele noastre, departe de forfota unor locuri populare pe care aveam a le vizita la coborâre. Din păcate, însă, situarea văii exact sub Monumentul Eroilor și, bineînțeles, un anume tip de caracter și “educație” a celor care se preumblă prin preajma sa și mai cu seamă a celor care s-au “îngrijit” de restaurarea acestuia a dus la acumularea unei impresionante cantități de deșeuri în firul văii și al afluenților săi superiori. Cazane, table, materiale de construcție, plastice de tot felul, paleți și – din auzite, chiar și un frigider! – își fac veacul, de mai mult sau de mai puțin timp, în bazinul Secii, rănind idilicul tablou al unor locuri pe care natura le-a lăsat atât de frumoase.

Cum ploaia din ziua precendentă, care ne-a și însoțit pe platou după urcarea Hornului Coamei, lăsase destulă umezeală în firul Hornurilor Văii Seci, dincolo de Brâul Portiței am ales să urcăm Vâlcelul Mortului, nici el chiar uscat, însă mai puțin pretențios decât vecinul. Finalmente, Brâul Mare al Caraimanului și Valea Jepilor ne-au condus pașii spre poalele muntelui.

Această tură a fost organizată și condusă de ghizii Andrei Badea și Radu Hera.

Valea Seaca a Caraimanului nu este printre cele mai ușoare văi de parcurs, săritorile, abordate direct, oferind constant pași de grad IV UIAA, iar ocolirile, acolo unde sunt posibile, fiind aeriene și riscante. Mai mult, dacă se alege ieșirea prin Hornuri sau Spălătură, dificultatea tehnică poate crește semnificativ, în anumite condiții protecțiile mobile și papucii de cățărat fiind deosebit de utile. Totuși, așa cum am precizat, frumusețea naturală a locurilor fac ca valea să merite parcursă cel puțin o dată de către iubitorii Bucegilor și, în funcție de dorințe, echipa noastră de ghizi le este tuturor alături pentru însoțire, instruire sau un simplu sfat.

Valea lui Zangur în prag de iarnă

Dacă în urmă cu un an am cunoscut primele semne ale iernii în Bucegi pe Vâlcelul Portițelor, anul acesta o parte din echipa noastră a fost în Caraiman, unde am urcat Valea lui Zangur.

Denumită astfel de Mihai Haret pe schița Bucegilor realizată de frații Țiteica, probabil inspirându-se după familia Zangor din Azuga, Valea lui Zangur este primul afluent important pe care îl primește Valea Seacă a Caraimanului. Așadar, sub un cer de plumb ce-și leapădă neaua, luăm Drumul Văii Seci sub tălpile bocancilor, încă o dată grozăvindu-ne de stricăciunile lăsate de utilajele forestiere.

Așa cum ne așteptam, firul Secii este pudrat cu zăpadă proaspăt ninsă, nu multă, ci cât să acopere stânca și să facă treburile mai interesante. Prima săritoare mai răsărită, Săritoarea cu Zade, este ocolită pe partea stângă, printr-un horn pământos ce nu pare deloc îmbietor pe timp de vară, dar e abordabil cu colțari și piolet, și o traversare pe un teren similar. Confluența celor două văi este punctată de o săritoare în două trepte, Săritoarea lui Zangur, pe care o depășim printr-un salt pe fața stângă, urmat de o traversare expusă până la nivelul ferestrei prin care ne strecurăm cu subțirime. Privim spre Poiana Mare și maiestuoasa siluetă a Picăturii, care aruncă spre noi fața sudică de un galben caracteristic. Privind de aici spre Strunga Marelui V, gândul zboară și spre Dorel Coman și sfârșitul aflat dincolo de capetele corzii de rapel, moment descris cu durere și mâhnire de fratele său.

Intrăm pe Valea lui Zangur, unde strânsoarea pereților ne obligă adesea la acrobații. Ocolim încă o săritoare și ajungem în zona superioară a văii, sub Țancul Uriașului, unde malurile se deschid. O festă a memoriei și-un ocol parțial neinspirat ne aduc în aceiași jnepeni pe care am încercat a-i fenta, însă urcușul, pe zapadă mai măricică de această dată, merge bine. Pe nesimțite depășim hățașul înzăpezit al Brâului Portiței și facem cale-ntoarsă până la Portița Caraimanului, unde vântul, după obicei, suflă cu putere. La Târla Berbecilor, obârșia Vâlcelului Țiteica, dăm viață frontalelor, și urmăm hățașul brâului pâna în Valea Jepilor.

Ne-am bucurat de o tură frumoasă de alpinism pe Valea Seacă și Valea lui Zangur, în condiții mixte (F+, M3/M4), cu muntele doar pentru noi și fulgi de nea care nu au contenit a cădea… ca în povești. În luna ianuarie organizăm un curs de alpinism pentru începători la care sunt invitați toți cei cu experiență montană pe timp de vară și care doresc să urce munții și iarna, făcând primii pași spre alpinism.