alpinism

Vârful Negoiu la început de iarnă

Nu puteam fi simpli spectatori la vremea frumoasă pe care a adus-o acest început de iarnă, așa că am plecat câteva zile în munții Făgărașului, unde am urcat pe vârful Negoiu, al doilea vârf ca înălțime din Carpații românești.

Plecarea de la Piscu Negru s-a făcut sub auspiciile unei toamne târzii, cu mici petice de zăpadă risipite prin Poienile Paltinului și fețe sudice dezgolite de ultimele ninsori. Rămânem în tricouri în timp ce urcăm poteca turistică ce însoțește valea glaciară a Călțunului și glumim prietenește că suntem supra-echipați pentru această iarnă falsă. Însoțiti de trei blănoși din vale, alegem să variem traseul spre refugiu și pornim spre est pe Poteca lui Grigore, pe care o părăsim însăm în dreptul piciorului Lăițel și ne lăsăm conduși de acesta până în vârful cu același nume, aflat în creasta principală a munților Făgărașului. Ca orice vârf piramidal, Lăițelul domină peisajul din juru-i și este atât de solicitant la urcuș pe cât se-arată de la depărtare. Pe vârful de 2391 de metri suntem luați în primire de vântul care lovește versanții nordici ai muntelui și care ne arată că, în ciuda uscăciunii, iarna se instalează cu pași hotărâți în Carpați. Privim spre vârfurile Lespezi și Călțun, din spatele cărora se ghicesc ultimele raze ale soarelui, dar și spre impunătorul Negoiu, cel mai înalt vârf al crestei principale și al doilea din țară.

Până la 1842, vârful Negoiu a fost cunoscut în Transilvania drept Peatra lui Tunsu, toponim care astăzi se păstrează pentru muchia nordică desprinsă din acesta. Primele ascensiuni înregistrate datează din 1750 dinspre sud și 1837 dinspre nord. La început de secol XX, Negoiu era considerat cel mai înalt vârf al Carpaților româneșți.

Lumina lunii pline inundă căldarea glaciară și doar cele mai îndrăznețe stele reușesc sclipirea; liniștea nopții e spartă doar de glasul celor trei blănoși, care s-au încăpățânat a rămâne primprejur.

Cum orice zi alpină începe dinainte de răsărit, soarele de-abia-și mijește rânjetul deasupra Mușeteicăi când pornim spre Portița Călțunului. E încă frig și încercăm ca pauza de rearanjare a straturilor să fie cât mai scurtă. Coborârea din portiță în căldarea Laitei se anunță plină de zăpadă, așa că ocolim cu câțiva pași expuși, dar siguri; traversarea spre hornul de sub Strunga Doamnei nu pune probleme deosebite și, la două clepsidre scurse de la plecare, suntem luați în primire de soarele ce încălzește Căldarea Berbecilor. Urcăm în tricou spre Negoiu, urmând poteca turistică și minunându-ne de zecile de capre negre care aleargă fără sfială în vecinătate; se scurge încă un ceas până ce ajungem pe vârful de 2535 de metri și privim spre depărtări. Ardealul moțăie sub o mare de nori, iar culmile îndepărtate ale Orientatilor sparg valurile; spre est, privirea zboară până la creasta Iezerului și chiar dincolo de ea, Bucegii fiind perfect vizibili. Spre vest, dincolo de Buila și Parâng, deslușim silueta Retezatului, iar din Apuseni se-arată Muntele Mare. Ne bucurăm să avem muntele doar pentru noi și să ne bucurăm de liniștea deplină; borna care marchează vârful, cu zeci de urme ale trecerii turiștilor, este mărturie a goanei după palmares și a dorinței materiale de a bifa, lucruri pe care le dorim străine de natură.

Să fi zăbovit vreo jumătate de ceas pe vârf sau chiar mai mult până ce începem coborârea spre șaua Cleopatrei, unde, odată ce pășim pe versantul nordic, ne reîntâlnim cu iarna. Spectaculoasă-i coborârea în Căldarea Sărății, printre blocurile masive prăvălite pe versant și pe lângă Acul Cleopatrei; zăpada variază în traversarea spre Strunga Ciobanului, având parte, în general, de pulverul obișnuit al începului de iarnă dintr-o zonă ferită de soare, dar și de mici plăci de vânt, care, din fericire, nu pun probleme. Trecem strunga pe zăpadă tare și căscăm ochii câteva minute bune la Creasta Fiestrăstrău și Custura Ciobanului, ambele parcurse pentru prima dată în 1930 de către cățărățori germani membrii ai SKV.

Încheiem circuitul vârfului Negoiu înaintând încet prin căldarea Laitei, căutând cele mai bune linii pentru traversarea spre Portița Călțunului și încercând să evităm, pe cât posibil, labirintul de lespezi lăsate de retraferea ghețarilor de odinioară. Încheiem ziua obosiți și bucuroși de o zi de alpinism doar pentru noi în împărăția munților Făgărașului, pe vârful Negoiu, urmând ca, peste doar câteva ore, să ajungem în vale odată cu zorile, gata de alți munți și noi aventuri.

Valcelul cu Fereastra sub prima zăpadă

În urmă cu câteva zile am fost din nou în Piatra Craiului, unde am parcurs Vâlcelul cu Fereastră, în una dintre primele ture de alpinism ale acestei ierni.

Dis-de-dimineață, luăm sub pași poteca turistică din Podul Călinețului, după o noapte dormită în gerul de la Plaiul Foii, în compania vulpilor care bântuie parcarea. Zăpada nu este mare, însă acoperă complet poiana și pădurea, punând mici probleme la înaintare; ajungem la refugiul Ciorânga Mare un pic mai târziu decât ne-am fi dorit și tot acolo facem și primul popas al zilei. Un scurt drum până în Șaua Scării de Fier ne arată condițiile din Padina lui Călineț; ora înaintată ne îndrumă, totuși, spre Vâlcelul cu Fereastră, aflat în apropiere, pe care să îl urcăm și să îl coborâm, fiind un bun antrenament pentru aceste condiții.

O vale de abrupt ușor accesibilă, care pe timpul verii nu depășește gradul III+/IV- în cățărare liberă, Vâlcelul cu Fereastră se parcurge pe porțiunea cuprinsă între Brâul Ciorânga Mare și pitoreasca deschidere în piatră care denumește vâlcelul. Puțina zăpadă care acoperă acum vâlcelul sporește și diversifică dificultățile parcurgerii. Asigurăm, pe rând, fiecare săritoare, profitând de ancorele mecanice instalate în acest an, și fiecare coechipier urcă în tihnă, învățând în acest timp ce înseamnă prima zăpadă într-o vale de abrupt și cum poate complica lucrurile; colțarii și pioletul sunt utili, mai ales pentru peticele de pământ unde lama se înfige cu sete. Trecem astfel fiecare săritoare din Vâlcelul cu Fereastră și urcăm în stânga, spre fereastra care face legătura cu vecinul Vâlcel cu Smârdar. Nu zăbovim foarte mult și pregătim coborârea în rapeluri, pe același drum urmat la urcare. Zărim culorile apusului odată cu penultimul rapel făcut pe vale și aprindem frontale după ce revenim în poteca turistică. La refugiu zăbovim numai cât să punem echiopamentul tehnic în rucsac și apoi coborâm spre Plaiul Foii, pe urmele făcute de dimineață: am fost singurii oameni care au urcat în zonă astăzi.

Aceasta este prima tură în care echipa noastră lucrează cu dispozitivele SPOT, distribuite de SPOT România, sporind siguranța pe care o oferim celor care ne însoțesc. Astfel, parcursul turelor noastre poate fi urmărit în timp real de cei dragi aflați acasă, iar cei aflați pe munte pot alerta cu ușurință serviciile de urgență prin intermediul dispozitivului; sperăm să fie o funcție la care nu vom apela niciodată!

Ne-am bucurat să revenim în Piatra Craiului, de data asta în condiții mixte, de stâncă și zăpadă, și să parcurgem Vâlcelul cu Fereastră, în urcare și în coborâre, într-o frumoasă tură de iarnă, pe o vreme minunată.

 

Valcelul Portitelor în pragul iernii

În urmă cu câteva zile, o parte din echipa noastră a făcut o incursiune în abruptul nordic al Bucșoiului mic, urcând o porțiune a Vâlcelului Grohotișului și continuând apoi spre Creasta Balaurului pe Valcelul Portitelor.

Bucșoiul Mic își aruncă fața nordică spre Valea Bucșoiului, o zonă ușor vizibilă din poteca turistică Take Ionescu, care traversează poiana în drumul său spre cabana Mălăiești. Asemenea vecinului de la sud, Moraru, cele două abrupturi ale Bucșoiului Mic contrastează puternic: fața sudică este bogat înierbată și traversată de brâuri, iar fața nordică este frământată, traversată de vâlcele adânci și presărată cu jnepeni. Cele mai importante vâlcele care brăzdează aceste locuri sunt Valcelul Portitelor și Vâlcelul Grohotișului, ambele afluenți ai Văii Bucșoiului.

Într-o zi mohorâtă de brumărel, venită la câteva zile după trecerea unor front de aer polar care a adus nu doar precipitații, ci și o scădere însemnată a temeraturilor, plecăm voinicește de la Gura Diham și, după vreun ceas și jumătate, ajungem în Poiana Văii Bucșoiului, unul dintre cele mai fotogenice locuri ale potecii turistice care urcă la Prepeleac și Mălăiești. Ceața acoperă jumătate din parcursul văii, însă temperatura este plăcută în mișcare, așa că nu zăbovim prea mult. Primele praguri ale Văii Bucșoiului sunt elementare, iar puțina brumă care acoperă alveolele ne pune la încercare ingeniozitatea. O glumă ironică tot circulă-ntre noi, felicitându-ne reciproc că am ales un loc unde stânca e plăcută atingerii cu degetele goale…

La ramificația cu Valcelul Portitelor apucăm pe firul acestuia, apoi prima la dreapta, pe firul Vâlcelului Grohotișului. Câștigăm ușor altitudine, profitând din plin de pământul înghețat, în care pioletul se înfige cu un sunet plăcut și sigur. La un moment dat, locurile se deschid și plafonul de ceață ne permite să vedem un pic împrejurimile și să identificăm Turnul cu Jnepeni, văzut dintr-un unghi inedit. Depășim o primă săritoare interesantă, însă continuarea nu arată deloc îmbietor în condițiile de acum și luăm decizia de a traversa Brâul Mare al Bucșoiului, care trece prin această zonă, către zone mai prietenoase. Cum niciunul dintre noi nu mai parcursese această ramură a brâului și cum vizibilitatea nu este excelentă, avem parte de o miniaventură până la identificarea hățășului. Mă rog, ceva tot am găsit și am traversat spre est, întâlnind prima dată firul Vâlcelului Mignon, după o porție sănătoasă de jnepeni, și apoi Valcelul Portitelor.

Pe Valcelul Portitelor am desfășurat coarda de vreo două ori, preferând siguranța ei în condițiile unei hârjoneli de toamnă-iarnă într-o față nordică. Zona cea mai frumoasă, dar și cea mai dificilă a vâlcelului, este un mini-amfiteatru cu trei hornuri impresionante. Am apucat pe cel din stânga, al cărui parcus deosebit de îngust este inițial ascuns privirii și apoi supus unor blânde cuvinte care au ca menire subțierea trupului întru înaintarea spre ceea ce se poate binișor numi a doua naștere. La scurtă distanță apar Portițele care dau numele vâlcelului, sub forma unor frumoase ferestre pe sub care te strecori înainte de a păși în Creasta Balaurului.

#guidesdayoff pe Valcelul Portitelor, din abruptul nordic al Bucșoiului Mic, a fost o frumoasă experiență de explorare în condiții de început de iarnă, cu chichiură, gheață în alveole și o pudră de zăpadă, prin locuri puțin umblate.