Din nou pe Acele Morarului

Să pășesți pe Acele Morarului, cu zvelta lor siluetă vizibilă de la mare depărtare, este unul dintre traseele emblematice ale Bucegilor, dorite de orice iubitor de munte care visează să descopere lumea ascunsă dincolo de poteci.

În urmă cu câteva zile am fost din nou pe Acele Morarului, într-o frumoasă tură de carpatism și cățărare, pe urmele vechilor bucegiști, deopotrivă sași brașoveni sau regățeni, din urmă cu un secol.

Acul Mare, Degetul Roșu, Acul Crucii și Acul de Sus fascinează privitorul nu doar aflat în drum spre vârful Omu, peste platou, ci și aflat în spatele volanului, la Predeal sau prin Țara Bârsei. Cele patru creste – căci creste sunt – au fost asemuite cu mult mai cunoscutele Aiguilles din Chamonix și, peste ani, au devenit obiect de fascinație pentru iubitorii de munte. Încă de la primele parcurgeri documentate, de la Bucura Dumbravă și sașii brașoveni, și până în zilele noastre, Acele Morarului fascinează imaginația oricărui iubitor de munte din România și nu numai.

O tură pe care o organizăm în fiecare an de câteva ori, am parcurs Acele Morarului pentru prima oară în acest sezon în două echipe, alături de colegii de la Alpine-Challenge, reușind, în urma experienței cumulate a ghizilor noștri un tip foarte bun pentru o tură complexă, lungă și solicitantă fizic.

Dacă dorești să parcurgi Acele Morarului alături de echipa noastră, dă-ne de știre. Chiar dacă nu ai încă experiența necesară sau nu ești pregătit fizic, cu siguranță vor găsi rețeta potrivită pentru a-ți îndeplini visul cât mai curând!

Iarna pe Hornul N, alpinism în Crai

În plin debut al unei primăveri cu puternice accente de iarnă (sau nu prea!), am fost în Piatra Craiului unde am încercat să urcăm Hornul N, unul dintre afluenții sudici ai Padinei lui Călineț, un frumos traseu de carpatism pe timp de vară, dar un provocator traseu de alpinism în conditii de iarnă.

Brândușele care împânzeau ca un covor Podul lui Călineț au lăsat, treptat, loc pădurii ce trăda din plin ploaia căzută cu o zi în urmă. Ajungem într-un timp regulamentar la baza Malului Galben și, mai departe, la locul fostei Cabane Ascunse, în apropierea căruia se găsește astăzi refugiul turistic. Privirile zboară spre Muchia dintre Țimbale, acum acoperită de o pudră timidă de zăpadă, și spre șeile care îi dau forma caracteristică. În una dintre aceste șei plănuim să ajungem și noi, după parcurgerea Hornului lui Nicu sau, așa cum este uneori alintat de cei inițiați în abruptul vestic al Pietrei Craiului, Hornul N. De fapt, Hornul N face parte din ceea ce, în mod convențional, este traseul Brâului de Sus, care în bazinul Padinei lui Călineț își pierde caracteristicile geologice de brâu.

Lăsăm în urmă Scara de Fier, mărturie încă vie a primilor exploratori ai abruptului Pietrei Craiului, și intrăm în firul Padinei lui Călineț. Înaintăm cu spor pe zăpada tare a dimineții și privim spre Creasta Frumoasă, Creasta Coarnele Caprei și Creasta Piticului, ajungând în cele din urmă la baza traseului nostru, Hornul N. După o primă porțiune lipsită de dificultăți tehnice, înclinarea crește și coarda iese din rucsac. Depășim câteva săritori ițite parțial din zăpadă și tapetate cu un deget de gheață, însă zăpada devine din ce în ce mai problematică pe măsură ce câștigăm altitudine. O zapadă udă, multă, grea și cu urme de plăci de vânt mai vechi sau mai noi ne-au convins, în umbra stâncii Capul de Dac și Șeii cu Iarbă, zonă în care parcursul geologic al Hornului N se încheie, că întoarcerea pe propriile urme este cea mai bună variantă. Câteva țancuri de stâncă și un piton înfipt cu sete într-una dintre multele fisuri ale hornului ne-au servit ca sprijin pentru retragere. Călinețul, care până acum câteva momente, părea “lumea de jos”, ne primește cu o zăpadă udă, care formează bulgări sub colțari și necesită multă atenție și răbdare la coborâre.

Din punct de vedere tehnic, Hornul N în condițiile noastre, cu majoritatea săritorilor acoperite, a fost ușor accesibil tehnic (PD, M2). Am urcat în două grupuri distincte în zonele mai dificile, conduse de ghizii Andrei Badea și Radu Hera.

Cum socoteala de acasă nu se potrivește întotdeauna cu cea din târg. Am parcurs Hornul N, însă ieșirea în Muchia dintre Țimbale pe timp de iarnă așteaptă, probabil, sezonul viitor. Noi suntem deja cu gândul la turele primăverii, atât de drumeție, cât și de cățarare, însă alpinismul în Carpați, cât încă masivele înalte sunt acoperite de zăpadă, nu este nici el departe.

Potcoava căldării Musala

Abia ce-am isprăvit o filă de calendar de la ultima incursiune la sud de Dunăre, în care am urcat vârful Musala pe traseul clasic, și iată că revenim în munții Rila, de data aceasta pentru un traseu inedit: potcoava căldării Musala în condiții de iarnă.

Am luat Rila sub bocanci încă dinainte de răsărit, atât din dorința de a prinde condiții cât mai bune în traseu, dar și pentru a fi mai rapizi decât vremea, anunțată mai rea spre după amiază. Am abordat potcoava căldării Musala de la vest spre est, primul vârf urcat fiind Aleko, 2713 metri, care debutează cu o custură ornată cu cornișe. Înaintăm cu spor, admirând atât lumina răsăritului și bucurându-ne de vizibilitatea impresionantă, care ne dezvăluie din ce în ce mai mult creasta munților Pirin, cât și cornișele din ce în ce mai impresionante atârnate de creasta dintre Bezimenem și vârful Musala, care, cu cei 2925 metri ai săi, este cel mai înalt vârf din țara vecină și din întreaga peninsulă balcanică. Suntem singuri pe vârf, alături de un peisaj impresionant, alături de vânt și de clădirile stației meteo care trădează prezența omului în zonă. Urmărim cu privirile continuarea traseului spre vârful Malka Musala (2902 metri), până unde avem de parcurs cea mai spectaculoasă și dificilă parte a traseului propus. Ne strecurăm printre jandarmii de granit, printre dinții Musalei (Trionite), când pe deasupra lor și când pe dedesubt. Ajungem și la diavolul Musalei, o formațiune de o formă caracteristică, și apoi pe vârful Malka Musala sau Musala Mică, al doilea vârf ca înălțime din munții Rila. Fiind înaintați în zi, soarele începe să ardă cu putere, iar zăpada începe să se schimbe fundamental când ajungem, după alte câteva descățărări și traversări, pe Ireček (2852 metri) și decidem să coborâm spre cabană și, mai departe, pe drumul bătut spre stațiunea Boroveț, desprinsă parcă din apocalipticul sfârșit de sezon de schi.

Potcoava căldării Musala este o variantă inedită de a urca acoperișul Rilei, vara fiind accesibilă fără materiale tehnice deosebite (scrambling, UIAA II-III), și iarna un traseu spectaculos de alpinism, cu porțiuni expuse și zone greu de protejat în totalitate, dar fără a fi realmente dificil (PD, M1, 700m). În condiții de iarnă, este important de abordat în echipă compactă, atât pentru a putea asigura siguranța necesară, cât și pentru o bună viteză de deplasare a grupului.

Tura a fost organizată și condusă de ghizii Radu Hera și Andrei Badea. Ne-am bucurat de revenirea în Parcul Național Rila, remarcând totodată potențialul pe care îl are zona pentru trasee interesante. Până la urmă, viitorul ni-i deschis tuturor.