Custura Aleko și vârful Musala, iarna în Rila

În ultimul sfârșit de săptămână am fost, așa cum facem deja de câțiva ani în această perioadă a anului, în munții Rila, la sud de Dunăre, unde am parcurs custura vârfului Aleko și am urcat pe Musala, în condiții de iarna.

Cel mai înalt vârf al peninsulei balcanice, vârful Musala atrage nu doar prin înălțimea sa (2925m), ci mai ales prin accesibilitatea sa, atât vara, cât și iarna. De aceea, pentru a adăuga o notă inedită, ne-am propus să ajungem pe acoperișul Balcanilor de-a lungul căldarii glaciare a Musalei. Astfel, am pornit la primele ore ale zilei spre vârful Aleko, 2713m, înaintarea fiind adesea anevoioasă din cauza zăpezii adânci și lipsite de consistentă, însă mânați permanent de frigul pătrunzător. Vârful Aleko aruncă spre nord o custură spectaculoasă, ornată cu cornișe, care a necesitat o alegere atentă a rutei, pentru a reduce riscul de avalanșă, ceea ce a implicat și câteva zone de cățărare mixtă (PD+, M2). Pe vârf am fost răsplătiți cu o frumoasă priveliște spre Musala, spre care am continuat de-a lungul crestei pentru a fi înconjurați de ninsoare într-un alb complet odată ce am ajuns la monumentul de pe vârf.

În aceste condiții am renunțat la continuarea traseului pe jumătatea vestică a căldării, spre Malka Musala, și am coborât pe traseul clasic, cel preferat de atâția și atâția iubitori de munte. Ca element negativ, am remarcat și de această dată lipsa echipamentului minim corespunzător pentru o ascensiune de acest fel, lucru de altfel des întâlnit pe traseele extrem de populare, care pare că induc ideea că… merge și-așa.

Tura a fost organizată și condusă de ghizii Andreea Nuță și Andrei Badea.

Bulgaria, prin parcurile naționale Rila și Pirin, dar nu numai, oferă multe posibilități pentru iubitorii de natură, atât pe munte, cât și în subteran sau, de ce nu, pe două roți. Așa cum cunoașteți, așteptăm propunerile voastre pentru activități diverse în natură, atât în Carpați, cât și dincolo de ei, prin calificările internaționale de care se bucură echipa noastră.

Incă o iarna pe creasta Pietrei Craiului

În acest sfârșit de săptămână am parcurs o porțiune din creasta Pietrei Craiului în condiții de iarna. O tură clasică de alpinism, parcurgerea crestei Pietrei Craiului iarna este una dintre cele mai frumoase ture pe care le poți face, oferind satisfacție oricărui iubitor de munte care este suficient de pregătit.

Plecând odată cu geana răsăritului pe drumul Prăpăstiilor, am urcat direct la vârful Ascuțit, bucurându-ne de urmele din zăpada înmuiată de căldura ultimelor zile. Am continuat apoi creasta spre sud, traversând, pe rând, frământata zonă a Țimbalelor și apoi pe cea a Clăilor, ajungând finalmente la Piscul Baciului, pe care au forfotit de-a lungul zilei o grămadă de turiști. Ne-am bucurat de o vreme bună, și chiar dacă vântul își făcea uneori de cap în rafale, am avut parte de peisaje spectaculoase în toate direcțiile. Zăpada a fost, așa cum am spus, destul de umedă, urmele necesitând un efort considerabil pentru echipa din față.

Creasta Pietrei Craiului a fost parcursă în premieră iarna în urmă cu un secol și rămâne și astăzi o tură de referință în alpinism, destul de dificilă uneori din prisma expunerii și zăpezii.

Ca în multe alte ture, și de această dată am lucrat în două echipe, conduse de ghizii Radu Hera și Andrei Badea. Revenim în câteva săptămâni pe acest clasic traseu de alpinism, chiar de ziua aniversară a lui Carl Lehmann, cel care a realizat premiera de iarnă din februarie 1927.

Iarna pe Valea Costilei

La începutul acestei săptămâni am urcat, în condiții de iarna, Valea Costilei din munții Bucegi, o tură de alpinism desfășurată într-un cadru absolut deosebit.

Una dintre văile reprezentative ale Bucegilor, bazinul ei marcând aproape în totalitate versantul răsăritean al muntelui Coștila, Valea Costilei este, pe timp de iarna, una dintre văile ce pot pune probleme în ceea ce privește avalanșele. Un moment infam a fost avalanșa din 15 martie 1936 în care și-a pierdut viața Niculae Comănescu, poate cel mai important cățărător al generației sale.

Am pornit spre Valea Costilei într-o mohorâtă zi de iarna, ceața ascunzând munții de priviri. Odată ajungi în pragul refugiului, am început să scoatem capetele din marea de nori și, pe măsură ce urcam, jocul luminii devenea din ce în ce mai spectaculos. Evitând cu grijă acumulările de zăpadă din firul văii și plăcile de vânt, am lăsat în urmă porțiunea inferioară a Peretelui Coștilei, din care a ieșit frumos în evidență, printre aburi, Hornul din Peretele Coștilei. Amfiteatrul firelor de obârșie a Văii Coștilei era sărac în zăpadă, însă firele păstrau depozite importante, astfel că am preferat urcarea pe muchiile cu jnepeni, ieșind finalmente in platou. Am coborât pe Valea Albă, pe o zăpadă excelentă, admirând finalmente firul Albișoarei Strungii, pe care o urcasem în aceeași formulă cu puțin timp în urmă.

Prima ascensiune documentată pe Valea Costilei a aparținut grupului condus de frații Radu și Șerban Țiteica, ea având loc la 22 septembrie 1925. Pe timp de vară, Valea Costilei este un traseu de carpatism, ascensiunea firului oferind destule provocări; în condiții de iarna, Valea Costilei impune o abordare atentă în ceea ce privește evaluarea riscului de avalanșă, oferind în schimb o dificultate tehnică redusă (F, 750m).