ghid montan

Pe Rapa Mica, iarna în dosul Morarului

După ce am fost pe Albișoara Crucii, am mers două văi spre nord și am urcat una dintre văile din dosul Morarului, Rapa Mica, în condiții de iarna.

Zonă pe care o străbatem des vara și pe care o considerăm cea mai frumoasă cale de acces spre faimoasele Ace ale Morarului, nordul Morarului, cu brâurile și văile sale reprezintă, totuși, locuri destul de puțin umblate de oameni, în comparație cu abruptul Coștilei sau al Caraimanului. În condiții de iarnă, numărul celor care urcă Râpele sau celelalte văi ale versantului nordic al Morarului este și mai redus.

Lăsând în urmă marele con de avalanșă caracteristic firului comun Râpa Zăpezii – Valea Adâncă, intrăm pe firul primeia, care este barat imediat de o săritoare neacoperită de zăpezi. În condiții semnificativ diferite față de acum un an, când am coborât prin aceste locuri tocmai din creastă, această săritoare s-a lăsat convinsă numai printr-o subțire pojghiță de gheață și un pas hotărât cu vârful colțarilor pe stânca ascunsă sub zăpadă. Dificultățile tehnice scad, însă perpectiva inedită asupra Acului de Sus și, pe măsură de câștigăm altitudine pe Rapa Mica, Degetului Roșu, ne bucură din plin privirile și sufletele de bucegiști. Zapada începe să dea binișor de furcă pe măsură ce ne apropiem de obârșia Râpei Mici și, deși avem o perspectivă impresionantă asupra Văii Adânci și Vâlcelului Morarului, spre Creasta Balaurului ori îndărăt, spre Colții Văii Adânci și Carpații de Curbură, ieșirea în Brâul Acelor și traversarea acestuia este departe de a fi o alegere bună în condițiile întâlnite și facem cale întoarsă pe aceleași urme. Și, cum ziua era încă tânără, mișcăm gambe și coapse pe Valea Adâncă, până unde ni s-a făcut foame. Plimbarea se încheie printr-o zăpadă înmuiată de căldura zilei și printre ghioceii apăruți cât am lipsit.

Văile din versantul nordic al Morarului au fost explorate în anii ’20 de către frații Țiteica și în deceniul imediat următor de către membrii nou-înființatului Club Alpin Român.

Iarna pe Albisoara Crucii

În cursul săptămânii trecute am fost în munții Bucegi, în două zile de alpinism pe trasee clasice, din care prima zi a fost petrecută pe Albisoara Crucii, în condiții de iarna.

Având în față o zi cu mult vânt și vreme frumoasă cel puțin până la amiază, am pornit înainte de răsărit spre Valea Albă. Printre crengile copacilor, surprindem fața Caraimanului scăldată de razele colorate ale răsăritului. Ghioceii au găsit de cuviință să-și scoată capetele prin zăpada înmnuiată a pădurii, iar urmele de avalanșă curse prin vălcele trădează apropierea de nestăvilit a primăverii. La poalele impresionantului Perete al Văii Albe, ne echipăm și pornim pe Albisoara Crucii, înaintând cu spor peste marele con de avalanșă depozitat la confluența cu Văii Albe cu firul comun pe care traseul nostru îl imparte aici cu Albișoara Gemenelor. Urcăm, profitând de condițiile bune, cu zăpadă tare și puțină gheață, însă deasupra Brâului Hornurilor zăpada devine mai afânată, punând probleme atât ca efort fizic, cât mai ales din punct de vedere al alegerii unui traseu optim printre plăcile de vânt. Finalmente, ieșim în platou, în apropierea Monumentului Eroilor, și suntem luați în primire de vântul puternic și norii care se adună și se închid deasupra noastră. Preț de câteva îmbucături și guri de apă, găsim adăpost pe-o laterală a Crucii, înainte de a porni spre obârșia Văii Albe prin platoul alb și ceața fără de repere. Coborâm firul văii rapid și fără evenimente, mai puțin sudalmele care nu mai contenesc odată cu zăpada lipicioasă care pare să îndrăgească tălpile colțarilor preț de-o bună bucată de drum. Revenim în umbra Albastrei, după o zi frumoasă petrecută în abruptul Caraimanului.

Versantul Albișoarelor, respectiv versantul nordic al Caraimanului, aruncă spre Valea Albă mai multe fire de vale. Puternic înclinate și deosebit de fotogenice atunci când sunt privite de la distanță, Albișoarele sunt, în prezent, populare pentru pasionații de alpinism, fiind parcurse mai ales în condiții de iarna. În condițiile de iarna de care am avut parte, cu majoritatea obstacolelor acoperite de zăpadă, Albisoara Crucii este o tură clasică de alpinism, dificultatea fiind relativ redusă (PD, M2, 40-50°, 700m), și necesită o bună tehnică de deplasare cu colțari și pioleți și grijă la eventualele pasaje descoperite de stâncă, în funcție de momentul parcurgerii.

Albisoara Crucii a fost parcursă de om cel puțin din deceniul al treilea al secolului trecut, prima parcurgere documentată aparținând fraților Țiteica. În 1951, Emilian Cristea și echipa Armatei pretind o parcurgere a Albișoarei Crucii în premieră de iarnă, după ce cu un an mai devreme pretinseseră premiera absolută a locurilor, lucru complet fals, având în vedere explorările din anii ’20 ale fraților Țiteica.

Poveste de iarna în Retezat

Încă mai simțim gustul vântului de iarna din Retezat și mirosul ceții ce îmbrăca văile glaciare. Au trecut câteva zile de când ne-am întors din puținele zile de iarna petrecute în Parcul Național Retezat și vrem să rememorăm, alături de voi, câteva dintre cele mai frumoase momente.

Parcul Național Retezat a fost înființat în 1935, fiind prima arie protejată de acest fel din țară. Tot în perioada interbelică au apărut și cele mai importante cabane ale Retezatului, precum Baleia și Pietrele. Urcăm spre cabana Gențiana de-a lungul drumului de căruță construit de Turing Clubul României și ne cazăm pe înserat la cabana ce tocmai a trecut printr-o mică renovare în anii anteriori. Schimbăm câteva impresii cu cabanierul, discuții care scot la iveală atât aspecte pozitive ale turismului montan autohton, cât și aspecte mai puțin frumoase.

Dimineața urcăm spre lacul Pietrele și, pe măsură ce apucăm varianta de iarnă spre șaua Custurii Bucurei, ceața se ridică și avem parte de câteva clipe deosebite. Granitul masiv al vârfului Bucura II domină peisajul, însă printre nori își ițește creștetul și Retezatul, vârf vizibil de la mari depărtări din țara Hațegului. Cornișe impresionante barează ieșirea din culoarele Colților Pelegii și, curând, ceața ne învăluie din nou odată ce pășim pe vârful Peleaga, unde ne și despărțim. O parte dintre noi vor reveni la cabană, urmând pașii de la urcare, iar cealaltă va merge spre Păpușa, al doilea vârf de peste 2500 de metri al Retezatului. Coborârea spre șaua Pelegii este dificilă, înclinarea fiind mare și zăpada tare, însă urcarea spre vârf se desfășoară printre bolovani dezgoliți de vântul puternic al ultimelor săptămâni. Drumul de întoarcere, așișderea.

Într-o formulă mai restrânsă, în dimineața geroasă și senină a celei de-a treia zile urcăm spre șaua Stânișoara. Vrem să ajungem pe vârful Bucura II urmând muchia directă, însă o scurtă verificare a zăpezii și câțiva pași de-a lungul închipuitului traseu ne conving să alegem o altă variantă și, astfel, urcâm direct pe Bucura I, aflat cu vreo 70 de metri sub magica barieră a celor 2500 de metri. În ritm lejer, bucurându-ne din plin de ziua frumoasă și de privirile ce fug spre Țarcu, Godeanu, Retezatul Mic și Vâlcan, urmăm creasta spre Bucura II și Custura Bucurei, coborând finalmente spre lacul Pietrele și cabana Gențiana.

Am descoperit o zonă frumoasă alături de un grup oameni minunați, conduși de doi ghizi însoțitori, Andrei și Radu, care ne-au făcut să ne simțim în siguranță pe munte si ne-a permis să ne bucurăm de traseele foarte inspirat alese. Am apreciat profesionalismul și experiența ghizilor însoțitori, precum și modul în care ei au reușit să construiască și să țină un grup compact în tură, mereu cu spirit pozitiv. În plus, am avut parte de sfaturi utile care să îmi permită să îmi permită îmbunătățirea abilităților de mers munte.

George

Câmpulung

Ultima zi este rezervată întoarcerii spre casă, fie direct spre Cârnic, fie prin Valea Stânișoara, o variantă preferată de cei care au dorit a se trezi înaintea zorilor.

Ne-a bucurat reîntâlnirea de iarna cu munții Retezat, căci de la ultima incursiune în anotimpul alb au trecut mai bine de doi ani. Ne-a bucurat reîntâlnirea și cu colegi și amici de breaslă, dar ne-a mâhnit și lipsa de etică a unor persoane care, deși se pretind profesioniști montani, sunt lipsite de orice urmă de profesionalism, promovând falsul și impostura.