catarare

Toamna pe Umerii Pietrei Craiului

Frigul mușcă tare prin hainele noastre în timp ce pașii tropăie voios de-a lungul văii Șpirla, pe care o urmăm în drumul nostru către Umerii Pietrei Craiului, traseul propus pentru acest început de noiembrie.

Traseul Umerilor Pietrei Craiului este unul dintre clasicele interbelice, fiind descris de echipa ADMIR formată din Titi Ionescu, Franz Bauschke, Ion Ionescu-Dunăreanu și Elena Habermann, în iulie 1939. Privind dinspre Plaiul Foii, orizontul este închis spre sud de culmea Umerilor Pietrei Craiului, cumpănă de ape între Ardeal și vechiul regat. Cea mai dificilă zonă din punct de vedere tehnic, Umărul de Jos, poate fi abordată în mai multe variante, fie prin hornurile înălțate deasupra șeii Tămășel, precum varianta descrisă de ADMIR-iști, fie prin firul Bârsei Tămașului sau pe fețele Văii Tămășel. Toate cele trei variante converg în același punct de unde se continuă prin firul Vâlcelului Umerilor. Descrierile publicate în literatura de specialitate – atât cele ale lui Dunăreanu, cât și cele ale lui Emilian Cristea – sunt puternic diferite față de realitatea din teren, putând duce la confuzii și probleme mari de orientare în relieful frământat al Umerilor Pietrei Craiului. Recomandăm pentru orientare publicații recente sau relatări ale altor ture.

Ajunși în șaua Tămășel după un marș care-a scurs vreo două ceasuri din clepsidră, ne angajăm pe hornul premierei, urmat de o față verticală, cu prize incomode, până într-o mică șa punctată de jnepeni. Desfășurăm încă 50 de metri de coardă peste o față înclinată, după care ajungem în mica creastă care conduce în Vâlcelul Umerilor Pietrei Craiului, punctul în care se întâlnesc și variantele ocolitoare menționate mai sus. Ne bucurăm de câteva clipe de soare, stânca fiind deosebit de rece în zonele umbrite de deasupra șeii Tămășel.

Urcând pe firul vâlceului, lăsăm în urmă Pridvorul lui Dunăreanu, unde surplombele apasă greu peste micul promontoriu și, încă o dată, nu putem decât să punem la îndoială memoria lui Dunăreanu, care plasează, într-una dintre publicațiile timpurii, Brâul de Mijloc la acest nivel. În realitate, Brâul de Mijloc este la aproximativ 150 de metri diferență de nivel față de Pridvor, într-un loc imposibil de confundat. Până la Brâul de Mijloc, însă, ajungem în Brâul de Jos, ocolind spre sud o ruptură de pantă a Vâlcelului Umerilor Pietrei Craiului și coborând în hățașul brâului, pe care îl urmăm până în șaua care delimitează Umărul de Jos, marcată cu o momâie.

Ora înaintată ne grăbește spre teren mai ușor și urcăm hornul înșirat de-a lungul Umărului de Mijloc și, după scurt timp, ajungem în Brâul de Mijloc, locul în care perspectiva este copleșitoare. Spre sud, razele apusului colorează Poiana Închisă, iar spre nord pereții roșiatici se înalță semeț deasupra hățașului brâului ce-l vom urma în scurt timp. Deasupra noastră se înalță Umărul de Sus și Creasta Sudică, locuri pe care le vom vizita cu altă ocazie. Cu auriul apusului pe urme, pornim spre nord pe Brâul de Mijloc, punctat adesea cu petice de zăpadă rămase în urma ultimelor ninsori. Colțarii ne sunt de un real folos în depășirea lor și după trei ceasuri ajungem în drumul lui Deubel, care ne conduce spre vale.

Ziua de toamnă petrecută în traseul Umerilor Pietrei Craiului a fost una care va rămâne mult timp în amintirea noastră, oferindu-ne micile plăceri care ne fac inima să bată: priveliști minunate, cățărare, carpatism și plăcerea redescoperirii unor locuri călcate de înaintași.

Valea Podurilor în miez de toamnă

În urmă cu câteva zile, pașii ni s-au plimbat prin Piatra Craiului și am urcat Valea Podurilor, într-o tură de carpatism și drumeție în culori de toamnă.

Valea Podurilor este o vale de abrupt cuprinsă între Muchia dintre Țimbale, pe o parte, și Creasta Colților Gemeni și Muchia Țimbalului Mic, pe de alta. Evitându-se firul imediat deasupra Brâului de Mijloc, Valea Podurilor se abordeaza în mod obișnuit printr-un ocol pe maluri și continuă până în creastă, împărțindu-se la un moment dat în două fire; dificultatea nu depășește astfel gradul IV în cățărare.

Varianta preferată de noi pentru a intra în fir a fost printr-o strungă a Amfiteatrului Colților Gemeni și apoi pe hățașul întins pe sub muchia de delimitează în acest punct Valea Podurilor. Coborâm în fir după depășirea unei mici săritori cu prize spălate și, după câteva praguri elementare, urcăm cel mai mare obstacol al zilei, Săritoarea cu Alveole. Nu departe, Țancul Ascuțit desparte Valea Podurilor în două fire, noi urmând firul din dreapta, cel principal. Admirăm silueta Colților Gemeni și ne aducem aminte de primele incursiuni interbelice în aceste locuri și ne continuăm urcușul. După alte câteva săritori, unde coarda iese încă o dată din rucsac, ajungem în zona de grohotiș a văii, care ne conduce până spre creastă… sau până în hățașul Brâului de Sus, care ne conduce și Șaua Hornului N și Muchia dintre Țimbale. Această mică supriză a turei a fost apreciată de toți, parcurgerea porțiunii finale a muchiei fiind infinit mai plăcută bocancilor decât marea de grohotiș din porțiunea finală a Văii Podurilor.

Pauza de masă din creastă este scurtată de ploaie, ale cărei picături ne vor însoți până pe Vârful Ascuțit, la coborârea prin noroiul Padinilor Frumoase și până dincolo de cabana Curmătura, tocmai în Poiana Zănoaga. Încheiem astfel o zi de toamnă în abruptul vestic al Pietrei Craiului, în care am parcurs Valea Podurilor și porțiunea superioară a Muchiei dintre Țimbale, o tură care, sperăm noi, a sporit cunoștințele de geografie ale zonei și a deschis apetitul pentru carpatism pentru cei care ne-au însoțit.

Valcelul Portitelor în pragul iernii

În urmă cu câteva zile, o parte din echipa noastră a făcut o incursiune în abruptul nordic al Bucșoiului mic, urcând o porțiune a Vâlcelului Grohotișului și continuând apoi spre Creasta Balaurului pe Valcelul Portitelor.

Bucșoiul Mic își aruncă fața nordică spre Valea Bucșoiului, o zonă ușor vizibilă din poteca turistică Take Ionescu, care traversează poiana în drumul său spre cabana Mălăiești. Asemenea vecinului de la sud, Moraru, cele două abrupturi ale Bucșoiului Mic contrastează puternic: fața sudică este bogat înierbată și traversată de brâuri, iar fața nordică este frământată, traversată de vâlcele adânci și presărată cu jnepeni. Cele mai importante vâlcele care brăzdează aceste locuri sunt Valcelul Portitelor și Vâlcelul Grohotișului, ambele afluenți ai Văii Bucșoiului.

Într-o zi mohorâtă de brumărel, venită la câteva zile după trecerea unor front de aer polar care a adus nu doar precipitații, ci și o scădere însemnată a temeraturilor, plecăm voinicește de la Gura Diham și, după vreun ceas și jumătate, ajungem în Poiana Văii Bucșoiului, unul dintre cele mai fotogenice locuri ale potecii turistice care urcă la Prepeleac și Mălăiești. Ceața acoperă jumătate din parcursul văii, însă temperatura este plăcută în mișcare, așa că nu zăbovim prea mult. Primele praguri ale Văii Bucșoiului sunt elementare, iar puțina brumă care acoperă alveolele ne pune la încercare ingeniozitatea. O glumă ironică tot circulă-ntre noi, felicitându-ne reciproc că am ales un loc unde stânca e plăcută atingerii cu degetele goale…

La ramificația cu Valcelul Portitelor apucăm pe firul acestuia, apoi prima la dreapta, pe firul Vâlcelului Grohotișului. Câștigăm ușor altitudine, profitând din plin de pământul înghețat, în care pioletul se înfige cu un sunet plăcut și sigur. La un moment dat, locurile se deschid și plafonul de ceață ne permite să vedem un pic împrejurimile și să identificăm Turnul cu Jnepeni, văzut dintr-un unghi inedit. Depășim o primă săritoare interesantă, însă continuarea nu arată deloc îmbietor în condițiile de acum și luăm decizia de a traversa Brâul Mare al Bucșoiului, care trece prin această zonă, către zone mai prietenoase. Cum niciunul dintre noi nu mai parcursese această ramură a brâului și cum vizibilitatea nu este excelentă, avem parte de o miniaventură până la identificarea hățășului. Mă rog, ceva tot am găsit și am traversat spre est, întâlnind prima dată firul Vâlcelului Mignon, după o porție sănătoasă de jnepeni, și apoi Valcelul Portitelor.

Pe Valcelul Portitelor am desfășurat coarda de vreo două ori, preferând siguranța ei în condițiile unei hârjoneli de toamnă-iarnă într-o față nordică. Zona cea mai frumoasă, dar și cea mai dificilă a vâlcelului, este un mini-amfiteatru cu trei hornuri impresionante. Am apucat pe cel din stânga, al cărui parcus deosebit de îngust este inițial ascuns privirii și apoi supus unor blânde cuvinte care au ca menire subțierea trupului întru înaintarea spre ceea ce se poate binișor numi a doua naștere. La scurtă distanță apar Portițele care dau numele vâlcelului, sub forma unor frumoase ferestre pe sub care te strecori înainte de a păși în Creasta Balaurului.

#guidesdayoff pe Valcelul Portitelor, din abruptul nordic al Bucșoiului Mic, a fost o frumoasă experiență de explorare în condiții de început de iarnă, cu chichiură, gheață în alveole și o pudră de zăpadă, prin locuri puțin umblate.