catarare

Creasta Fotoreporterului, cățărare în Buila

La mijloc de octombrie am fost în Buila-Vânturarița, unde am urcat Creasta Fotoreporterului și câteva trasee de cățărare sportivă din zona Santinelei Cheii.

Buila-Vânturarița, cel mai mic Parc Național, este, fără îndoială, bijuteria Olteniei, iar în cadrul său există încă o bijuterie – Claia Strâmbă și zona Cheilor Cheii, o zonă alpină cu un mare potențial, însă, în opinia noastră, prea puțin realizat în actuala comunitate de cățărători. Zona a fost dezvoltată, în cea mai mare parte, în anii ’60-’70 de către clubul bucureștean IPGG, iar Creasta Fotoreporterului, un traseu clasic de cățărare, nu face excepție. A fost deschis în 1969 de către echipa Nicolae Tătulescu, Iosif Gheție și Nicolae Anghelide (același care a descris traseul care îi poartă numele în Piatra Craiului) și, având o dificultate tehnică maximă de gradul UIAA V+, este unul dintre cele mai ușoare trasee clasice ale zonei.

După lungul drum forestier care urcă abrupt spre șaua Stogșoarelor, ajungem la amiază în curtea Cabanei Cheia – adăpost de munte ridicat dintr-un vechi canton silvic – și ne pregătim de urcare pe Creasta Fotoreporterului. În cea mai mare parte, traseul urmează linia unei creste care nu pune probleme tehnice deosebite, înafara stâncii friabile și alegerii celei mai ușoare căi de înaintare; vorbim de o creastă care poate face obiectul carpatismului, sau, dacă doriți, scrambling-ului său cățărării usoare. Creasta este punctată, din loc în loc, de trepte abrupte, unde utilizarea protecțiilor mobile devine necesară. Ultima lungime de coardă, respectiv ieșirea în Livada cu Mesteceni, un loc absolut spectaculos, este verticală și surplombantă, constând, în mare, într-un horn punctat de câteva surplombe; protecțiile fixe întâlnite sunt limitate (3 pitoane de o vârstă înaintată) și sunt necesare, în opinia noastră, protecțiile mobile.

Ziua următoare a fost rezervată traseelor de cățărare sportivă din fața sudică a Santinelei Cheii, urcând traseele Începătorului, Hornul Înghețat și Damocles.

Ne-am bucurat de două zile frumoase de toamnă într-o superb colț al Builei-Vânturarița, o zonă în care nu ajungem atât de des, pe trasee clasice precum Creasta Fotoreporterului și pe trasee de cățărare sportivă. Zona Clăii Strâmbe și a Cheilor Cheii ar merita mai mult interes din partea turiștilor, însă necesită, în opinia noastră, investiții semnificative în privința facilitării accesului și a informației disponibile.

Traseul Coman din Umărul Gălbinele

În urmă cu aproximativ o săptămână am fost din nou la cățărare în Bucegi, de data aceasta pe traseul Coman din Umărul Gălbinele. Vremea instabilă și-a spus însă cuvântul și am fost nevoiți să ne retragem forțat după ultima lungime mai dificilă a traseului.

Ziua de anunța frumoasă de dimineață, cerul oferindu-ne un zâmbet mult mai larg decât cel din ziua precedentă, când am urcat Valea Coștilei. Fără a zăbovi prea mult la refugiu, am trecut în Valea Gălbinele și am ocolit primele săritori pe Hornul dintre Fire, prilej cu care am căscat un pic ochii la impresionantul perete al Gălbinelelor, unde am fost recent pe traseul Grotelor. Norii au început să se lase grei peste munte, însă, și eram deja complet în ceață când am ajuns în strunga Gălbinele, punctul de intrare în traseul Coman.

Muchia Nord-Estică a Umărului Gălbinele a fost parcursă pentru prima dată la 11 august 1940, fiind deschisă de către Ionel Coman și Oskar Schöbesch; traseul este adesea cunoscut sub numele prolificului său inițiator – traseul Coman. “Pentru un drum nou trebuie să ai experiență, care ne lipsea, atât mie, cât și prietenului meu mai vârstnic” își amintește Coman, în autobiografia sa. Traseul a fost abordat la premieră direct din Strunga Gălbinele, trecând peste o surplombă, pasaj care astăzi se ocolește facil. Prima parcurgere de iarnă a avut loc în martie 1951, realizată de o echipă condusă de același Ionel Coman.

Traseul, așa cum este urcat astăzi, are două puncte mai dificile (VI/VI+ UIAA) la depășirea unor fisuri. Pe întreaga ascensiune am fost împresurați de ceață, limpezirile fiind efemere, însă pline de farmec, căci Gălbinelele văzute de pe creștetul Umărului sunt de un spectaculos deosebit. Lăsăm în urmă ultimul horn mai dificil și încep să cadă primii stropi de ploaie; stânca se udă rapid, iar secunzii vin mai greu. Ploaia nu dă semne de oprire, iar când bubuie primele tunete, luăm decizia fermă de a coborî pe cel mai scurt drum posibil spre o zonă în care nu suntem expuși descărcărilor electrice, iar asta înseamnă peste perete, spre Fisura Gălbinele. Ghidul coboară primul și doar când se asigură că destinația este corectă vin și ceilalți. Din păcate, corzile nu au putut fi recuperate după lungul rapel (situație luată, de altfel, în considerare de la bun început!). Ultima porțiune a Fisurii Gălbinele va fi coborâtă cu capetele corzilor, în două rapeluri, după care revenirea în vale este elementară. Oboseala spunându-și cuvântul, am coborât pe cel mai simplu drum din punct de vedere tehnic, chiar dacă asta presupunea o diferență de nivel de câteva sute de metri – spre platou, unde ne-am bucurat de un apus spectaculos, și prin Valea Jepilor.

Am avut parte de un moment în care experiența și-a spus cuvântul, siguranța echipei fiind pusă pe primul loc, de la momentul în care am luat decizia retragerii și până la revenirea în Bușteni. De altfel, acesta este principala atribuție a unui ghid montan.

Un clasic al Bucegilor, traseul Coman din Umărul Gălbinele a fost recent reamenajat cu ancore mecanice în regrupări și pași, însă accesul lung îi descurajează pe mulți. Cu peisaje spectaculoase – de altfel, ca toate traseele din Umăr – el poate fi o destinație frumoasă pentru cei cu o experiență medie în cățărarea pe stâncă și care doresc să se obișnuiască cu specificul conglomeratului.

Câteva săptămâni mai târziu, am revenit pe traseul Coman, cu gând de a curăța muntele de echipamentul lăsat în urma retragerii. Ne-am bucurat de o zi absolut minunată de toamnă – o zi dintr-acelea cum, probabil, avusese și echipa condusă de Niculae Baticu la ascensiunea Furcilor acum 87 de ani, moment din istoria montană autohtonă la care ne-am tot gândit pe parcursul urcușului pe sub impunătorul perete al Gălbinelelor. De data aceasta, cu muntele în condiții perfecte și într-o echipă de profesioniști, am terminat traseul în aproximativ trei ceasuri, coborârea în rapel a Fisurii Gălbinele cerând încă unul.

Vom reveni, cu siguranță, pe acest traseu frumos din Umărul Gălbinele, într-una dintrele cele mai frumoase zone din Bucegi și din Carpații românești.

Traseul Grotelor, cățărare în Bucegi

În ultimul sfârșit de săptămână, imediat după incursiunea în munții Făgărașului de pe creasta Arpășel-Vârtopel, am fost în Bucegi, unde am parcurs traseul Grotelor, un traseu clasic de cățărare pe stâncă din peretele Gălbinele.

Peretele Gălbinele este unul dintre cei patru mari pereți ai Bucegilor și este, probabil, cel mai important perete cu expunere nordică din Carpații românești. A fost urcat pentru prima dată la 20 octombrie 1935 de către o echipă condusă de Niculae Baticu, traseul Furcile reprezentând un moment de cotititură în istoria montană autohtonă, făcând trecerea de la văi de abrupt, hornuri și creste la pereți întregi. Se poate considera că acesta este momentul nașterii cățărării pe stâncă în România, chiar dacă materiale tehnice s-au utilizat încă din 1912, pe Creasta Arpășel, sau din 1932 în Bucegi (douăzeci de ani mai târziu!), în Turnul Seciului.

Traseul Grotelor este situat în extrema estică a peretelui și parcursul său punctează o serie de grote din perete. A fost deschis în 1952 de către Nicolae Pandrea și Ion Barbu, cel din urmă fiind amintit în mod infam pentru accidentul mortal din timpul unei ascensiuni solitare a Crestei Coștila-Gălbinele, în care se spune că și-a lăsat degetul într-un piton. Traseul nu este dificil, dificultatea fiind de UIAA VI+ la ieșirea dintr-o grotă imensă în a treia lungime, pas care necesită multă anduranță pentru a depăși pasajul surplombant. Traseul Grotelor iese după cinci lungimi de coardă în Creasta Coștila-Gălbinele, de unde am ales retragerea în rapel peste linia traseului, revenind în firul principal al Văii Gălbinele.

Alegerea unui traseu într-un perete cu expunere nordică a fost firească pentru o zi călduroasă de vară, bucurându-ne de umbră și o temperatură plăcută pentru cățărare. În zona Gălbinele au apărut mai multe grupuri pe parcursul zilei, o parte urcând spre Hornul Coamei, iar alții pe creasta Colțului Gălbinele, două dintre traseele spectaculoase de carpatism din zonă.