costila

Traseul Grotelor, cățărare în Bucegi

În ultimul sfârșit de săptămână, imediat după incursiunea în munții Făgărașului de pe creasta Arpășel-Vârtopel, am fost în Bucegi, unde am parcurs traseul Grotelor, un traseu clasic de cățărare pe stâncă din peretele Gălbinele.

Peretele Gălbinele este unul dintre cei patru mari pereți ai Bucegilor și este, probabil, cel mai important perete cu expunere nordică din Carpații românești. A fost urcat pentru prima dată la 20 octombrie 1935 de către o echipă condusă de Niculae Baticu, traseul Furcile reprezentând un moment de cotititură în istoria montană autohtonă, făcând trecerea de la văi de abrupt, hornuri și creste la pereți întregi. Se poate considera că acesta este momentul nașterii cățărării pe stâncă în România, chiar dacă materiale tehnice s-au utilizat încă din 1912, pe Creasta Arpășel, sau din 1932 în Bucegi (douăzeci de ani mai târziu!), în Turnul Seciului.

Traseul Grotelor este situat în extrema estică a peretelui și parcursul său punctează o serie de grote din perete. A fost deschis în 1952 de către Nicolae Pandrea și Ion Barbu, cel din urmă fiind amintit în mod infam pentru accidentul mortal din timpul unei ascensiuni solitare a Crestei Coștila-Gălbinele, în care se spune că și-a lăsat degetul într-un piton. Traseul nu este dificil, dificultatea fiind de UIAA VI+ la ieșirea dintr-o grotă imensă în a treia lungime, pas care necesită multă anduranță pentru a depăși pasajul surplombant. Traseul Grotelor iese după cinci lungimi de coardă în Creasta Coștila-Gălbinele, de unde am ales retragerea în rapel peste linia traseului, revenind în firul principal al Văii Gălbinele.

Alegerea unui traseu într-un perete cu expunere nordică a fost firească pentru o zi călduroasă de vară, bucurându-ne de umbră și o temperatură plăcută pentru cățărare. În zona Gălbinele au apărut mai multe grupuri pe parcursul zilei, o parte urcând spre Hornul Coamei, iar alții pe creasta Colțului Gălbinele, două dintre traseele spectaculoase de carpatism din zonă.

Valea Coltilor iarna

În acest sfârșit de săptămână am fost în munții Bucegi, unde am urcat Valea Coltilor în condiții de iarna, și am coborât pe firul secundar al Văii Gălbinele.

După un urcuș de apropiere istovitor prin zăpada mare, am ajuns în Valea Coltilor unde, după câteva observații legate de condițiile în care se prezenta zăpada, am continuat urcușul. Stratul de zăpadă pulver a rămas constant până în zona superioară a văii, unde era spulberată de vântul ultimelor zile și lăsase loc stratului inferior și stâncii, făcând înaintarea mult mai facilă. Priveliștea compleșitoarea care s-a dezvăluit privirii odată ajunși în Strunga Colților ane-a lăsat, și de această dată, fără cuvinte preț de câteva momente. Hornul Coamei, cu al său fir ce pare că urcă fioros spre înălțimi, și impresionantul perete al Gălbinelelor, sunt o inimă vie a Bucegilor.

După o frumoasă descățărare pe zăpadă înghețătă, am ajuns la obârșia firului secundar al Văii Gălbinele, pe care l-am urmat în coborâre. Zăpada pulver a fost, pe alocuri, considerabilă, mai ales la traversarea spre refugiul Coștila, unde am montat și o balustradă pentru mai multă siguranță.

Denumită de înaintași Vâlcelul Cuiului, Valea Coltilor este o vale de abrupt din Coștila, afluent al Văii Mălinului, cu obârșia sub colțul Gălbinele (și el cu un nume cel puțin poetic în vremea înaintașilor bucegiști…). Dacă pe timp de vară Valea Coltilor este o tură clasică de carpatism, care a fost parcursă în vechime de către vânătorii de capre, pe timp de iarna urcarea pe Valea Coltilor este o tură ușoară de alpinism (F, M1, 40° în condițiile întâlnite de noi), care necesită abilitățile de bază în parcurgerea traseelor alpine și o foarte bună condiție fizică.

O frumoasă reîntâlnire cu Bucegii pe timp de iarna, Valea Coltilor a oferit leac unor suflete iubitoare de munte, de abrupt și de frumos.

Valea Tapului și Hornul Ascuns, cățărare în Bucegi

În acest sfârșit de săptămână, pe vreme umeda, am fost în zona nordică a Coștilei și am urcat Valea Tapului și Hornul Ascuns, unul dintre traseele care conduc spre Creasta Mălinului din munții Bucegi.

După o atentă verificare a prognozelor meteorologice anunțate pentru Bucegi, răcoarea dimineții de toamnă care ne întâmpină în Bușteni ne dă ghes pe poteca munticelului. Pădurea este îmbibată cu apă și ceața se ascunde misterios printre copaci. Primii stropi ne prind din urmă prin Poiana Coștilei și ne ascundem de ei sub câte-un fag mai sănătos, preț de câteva momente de chibzuială. Valea Tapului, una dintre văile de abrupt din nordul Coștilei, este una dintre acele văi care, pe vreme umedă, le are pe vino ‘ncoa sau… du-te-n ‘colo, după gusturile fiecăruia. Mai sus, spre gura văii, vegetația de junglă pare mai deasă ca niciodată, iar ceața ascunde reperele de orientare. Într-un final ajungem pe Valea Tapului, după obișnuita ocolire a săritorii de la intrare. Numită de Nicolae Gelepeanu Valea Largă, Valea Tapului a rămas cunoscută după denumirea pusă de Mihai Haret, înaintaș al începutului de secol XX și important personaj în turism montan timpuriu din vechiul regat, însă nu lipsit de controverse, fiind un veritabil Münchhausen al Bucegilor. Valea Tapului este, așa cum o indică denumirea lui Gelepeanu, o vale deschisă, cu coastele largi și firul adâncit între lespezi căzute, urcarea făcându-se preponderent utilizând aderența stâncii. Dacă pe vreme uscată Valea Tapului nu pune mari probleme celor care doresc a o urca (UIAA IV), umezeala condimentează urcușul și timpul scurs până la traversarea spre Valea Seacă a Coștilei e mai lung decât ne-am fi dorit. Din Valea Tapului ieșim spre Creasta Frumoasă sau Creasta Viilor Senzații, așa cum a numit-o același Mihai Haret și a popularizat-o în ghidurile sale Walter Kargel, și ne îngăduim un mic popas în zona de traversare spre megieșa Valea Seacă a Coștilei. Locul este deosebit, iar cețurile care, în sfârșit, se ridică în jurul nostru, nu fac decât să sublinieze senzaționalul. Continuăm pe Creasta Frumoasă preț de câteva zeci de metri în sus și traversăm în firul Văii Seci unde deslușim printre aburii ridicați din vale Colțul Mălinului, care aruncă fața sa nordică spre obârșia văii.

Cum ora este prea înaintată pentru a parcurge Creasta Mălinului așa cum a fost ea parcursă de grupul lui Nae Dimitriu la 1935, ne îndreptăm pașii spre Hornul Ascuns, parcurs în premieră în 1934 de către același Dimitriu și recent recondiționat cu ancore mecanice în regrupări. Cel mai ușor dintre traseele nordice ale Colțului Mălinului, Hornul Ascuns leagă obârșia Văii Seci de creasta acestuia. Prima lungime este și cea mai dificilă (UIAA IV) și pare că se înfundă într-un bolovan aparent inaccesibil, vizibil de la mare depărtare. Hornul Ascuns continuă însă cu o a doua lungime, mai friabilă ca precedenta, care ia sfârșit pe creastă, într-un adevărat spectacol cu crestele din jur. Deși frigul a mușcat din plin în aceste locuri, nu ne-am putut opri din a căsca gura la frumusețile din jur, marea de nori de la poalele Acelor Morarului și picăturile de lumină de pe pereții Coștilei fiind greu de descris în cuvinte. De la ieșirea din Hornul Ascuns continuăm pe Creasta Mălinului, traversând, cu aceeași emoționantă plăcere, Dintele dintre Colți și Colțul de Sus, ieșind finalmente în Brâul Mare al Coștilei. Pe hățașul său și apoi pe Valea Priponului am revenit în poteca marcată.

Incursiunea noastră din nordul Coștilei, pe Valea Tapului și Hornul Ascuns, a fost, fără îndoială, una dintre cele mai frumoase ture ale acestei veri. Peste câteva zile revenim pe Brâul Mare al Coștilei, într-o tură de carpatism deschisă și începătorilor, iar la începutul lui octombrie urmând a merge în tabăra de carpatism, un eveniment complex destinat celor cu oarecare experiență pe văile și brâurile Bucegilor.