ghid montan

Cetatea Gropsoarelor

În urmă cu o săptămână am făcut o frumoasă și inedită tură de carpatism în munții Ciucaș, urcând în cetatea Gropsoarelor, în inima muntelui cu același nume.

Frați de conglomerat cu munții Bucegi și Ceahlău, munții Ciucaș oferă, la rândul lor, posibilități interesante celor care doresc să pășească înafara potecilor marcate și să intre într-o lume a peisajelor inedite, a zonelor de cățărare ușoară și a pasajelor expuse. Într-un cuvânt, iubitorii de carpatism găsesc și în Ciucaș un teren de joacă propice, chiar dacă la o scară mult mai restrânsă față de impunătorii săi vecini prahoveni.

Descris pentru prima dată în 2006 de către ghidul montan Radu Hera – alărturi de care am și întreprins această ieșire – traseul prin Cetatea Gropsoarelor străbate zona sălbatică aflată în bazinul văii omonime, culminând în vârful Gropșoarele, 1883m. De-a lungul anilor, traseul a suferit modificăi specifice unor spirite hoinare, în căutarea răspunsului unor întrebări precum Dar oare ce-i pe aici? sau Ia să urc pe muchia asta, oare cum o fi?. Astfel, fără a ocoli dificultățile tehnice, dintr-un traseu de drumeție prin zone sălbatice, Cetatea Grosoarelor a devenit un adevărat traseu de carpatism, abordând câteva brâuri și creste expuse, friabile și cu o dificultate de până la gradul IV UIAA.

Amintite fiind acestea, am petrecut o frumoasă zi de toamnă în Cetatea Gropsoarelor, abordând direct toate deliciile zonei, de la brâuri înierbate, la creste și hornuri stâncoase, culminând cu Coama Scurtă, o porțiune verticală, expusă și deoebit de friabilă care precede ultima șa a muchiei Gropșoarele, dincolo de care suișul pe vârf devine din ce în ce mai facil. Tovarăș de drum ne-a fost un câine cu iz de corb carpatin, isteț nevoie mare și, pare-se, bun cunoscător al locurilor.

Cetatea Gropsoarelor este un traseu care, în funcție de varianta abordată, are multe de oferit atât celor care doresc o drumeție inedită, într-o zonă sălbatică a munților Ciucaș, cât și celor care caută dificultăți de tehnice și pasaje de cățărare. Pe timp de iarnă, zona se trasformă într-un frumos teren de alpinism, care vine la pachet cu bucuriile și provocările specifice.

Toamna pe Braul Portitei

Braul Portitei încinge mijlocul Caraimanului din Valea Jepilor și până la Creasta Picăturii. În fapt, dincolo de creastă el continuă spre Valea Albă, purtând însă numele de Brâul Hornurilor. Cum Braul Portitei străbate una dintre cele mai spectaculoase porțiuni ale Caraimanului, întregul bazin al Văii Seci, am pornit într-o zi de toamnă să ne bucurăm de frumusețea locurilor, picurate de galbenul zadelor ce tocmai au început a prinde gustul culorii.

Ca de obicei, Târla Berbecilor oferă prima priveliște de ansamblu asupra Brâului Portiței și primul moment wow. Peretele Portiței, puțin valorificat din punct de vedere al traseelor existente și pe bună dreptate din cauza rocii friabile, se înalță impunător, însă ceea ce fură cu adevărat privirile este Hornul de la Portiță. După obligatoriul popas în gura Portiței Caraimanului, frumos mângâiată de soarele unei dimineți friguroase de octombrie, continuăm spre bazinul Secii, nu fără a arunca o privire zvelta siluetă a vârfului Picătura și spre Muchia Mare a Portiței, un traseu deosebit de frumos ca peisaj, însă unul dintre acele trasee pe care le faci o dată-n viață și-atât…

Gunoaiele rămase în urma renovării Monumentului Eroilor își fac treptat apariția, fiind dovada mizeriiilor umane care nu sunt capabile de a respecta natura și muntele. Preponderent prezente pe firul Hornurilor Văii Seci, afluentul aflat direct sub Cruce, aceste mizerii – saci, pungi, paleți, sârme, fiare, butoaie, frigidere, practic tot ce prinde bine unor persoane care dau cu bidineaua și mistria, fără a le păsa de ce cade “în prăpastie” – trebuie să dispară cât mai rapid, însă, din păcate, toate apelurile spre Garda de Mediu și MAPN, instituția care a administrat lucrările de renovare, au rămas fără răspuns.

O ruptură recentă în zona Spălăturii Văii Seci pune probleme, expunerea fiind considerabilă și terenul precar. Coarda joacă rol de suport moral și, curând, zona cu pricina este depășită și ajungem fără alte probleme la punctul în care Braul Portitei urcă printr-un horn în drumul său spre Tunelul Picăturii, care străpunge creasta și permite trecerea facilă între fața estică și cea nordică ale Caraimanului. Bucegiștii interbelici, vânători sau simpli iubitori de munte, se întrebau cum reușesc caprele negre să treacă dintr-un versant în altul; odată ce pașii omului au ajuns la Tunel, întrebarea și-a găsit răspunsul. Tunelul Picăturii nu trece doar din bazinul Văii Seci spre cel al Văii Albe, ci oferă și o soluție în sus, spre Creasta Picăturii, variantă pe care am ales-o și noi. Câteva mișcări îndrăznețe ne-au pus pașii pe creastă, de unde parcursul spre Cruce nu mai pune probleme, chit că desfășurăm coarda de vreo două ori. Umbra mușcă serios cu frigul fețelor nordice, însă priveliștea splendidă spre Peretele Văii Albe și Gloria ce ni se arată la Prispa Gemenelor încălzesc oasele.

Braul Portitei este un frumos și emblematic traseu de carpatism, care însă pune probleme serioase de orientare și expunere după Portiță (E2 și chiar E3 pe zona surpată). Continuarea spre Creasta Picăturii și urcarea prin tunel necesită abilități de cățărare (UIAA IV) și orientare în teren expus. Altminteri, tunelul poate fi ocolit în urcare, însă această variantă este rezervată numai celor care cunosc zona foarte bine.

Ne-am bucurat de o zi frumoasă, friguroasă și colorată pe Braul Portitei, cu ieșire prin Creasta Picăturii, în una dintre cele mai pitorești zone ale Bucegilor.

Din nou pe Muchia dintre Timbale

Nu putem vreodată sta departe de Piatra Craiului și de minunatele sale locuri ascunse care se dezvăluie doar privirilor celor care se încumetă să străbată labirintul de calcar, astfel că în la finele săptămânii trecute am parcurs Muchia dintre Timbale.

Cu o siluetă impresionantă ce atrage ca un magnet privirile drumeților care parcurg creasta Pietrei Craiului, Muchia dintre Timbale delimitează Padina lui Călineț de megieșa de la sud, Valea Podurilor. Dincolo de dificultățile de orientare specifice acestui gen de trasee, Muchia dintre Timbale oferă, pe parcursul său direct, căteva porțiuni frumoase de cățărare, cu pasaje de până la gradul V/V-, cu protecții mobile.

Ca și la ultima incursiune prin aceste locuri de vis, am preferat suișul direct din șaua Caprelor, identificând o linie frumoasă care să ne conducă spre muchia matematică. Colții Gemeni ne-au fost tovarăși de drum, ca și hornul spectaculos însoțit de hățașul Brâului de Sus la traversarea Muchiei Țimbalului Mic. Desigur, nici spre Călineț lucrurile n-au stat degeaba, devălmășia de hornuri, creste și țancuri fiind copleșitoare, însă un pic ștearsă de soarele dur al verii indiene (de care, între noi fie vorba, sperăm să avem parte cât mai mult!). În fine, ne-am bucurat succesiv de toate obstacolele muchiei noastre, răzbind finalmente în forfota crestei, pe Vârful dintre Țimbale, și coborând pe drumul binecunoscut.

Prima ascensiune menționată în literatură Muchia dintre Țimbale a fost cea din 23 iulie 1939 de către Titi Ionescu și Ion Ionescu-Dunăreanu, membrii ADMIR; ei au ocolit cea mai dificilă porțiune, aflată imediat în aval de ceea ce astăzi numim șaua Hornului N.

Muchia dintre Timbale, ca și muchiile desprinse din celelalte Țimbale ale Pietrei Craiului, oferă o aventură diversă și peisaje pe măsură.