ghid montan

Toamna lui Anghelide și Braul de Mijloc

În urmă cu câteva zile am dat binețe toamnei din abruptul vestic al Pietrei Craiului și am urcat în Braul de Mijloc prin traseul Anghelide, o zonă deosebită pentru iubitorii de carpatism.

Descris pentru prima dată de către Nicolae Anghelide în 1968, traseul care astăzi îi poartă numele nu este altceva decât o legătură între poalele muntelui și Braul de Mijloc. Marcat discret în trecut cu diferite semne neoficiale, traseul urmează o linie care traversează mai multe fire ale bazinului Văii Vlădușca, răzbind, finalmente, prin celebrul canion scurt, dar spectaculos.

Cu toamna bine instalată la poalele Pietrei Craiului, am pornit spre Poarta ce ascunde privirilor linia de acces. Mirosul umed al pădurii de toamnă ne-a însoțit pe drumul care urcă susținut, ba ne-au stropit și câteva picături de ploaie. Norii și-au tot făcut de cap spectaculos peste culmile rotunjite ale Țagăi și peste marea cupolă a Păpușii. Galbenul aprins al zadelor de toamnă sparge monotonia griului mohorât al ceții în timp ce pașii ne poartă tot mai sus, spre Degetul lui Anghelide și spectaculosul canion dindărătul său, acum umed, rece și neprimitor. Dincolo de îngusta sa deschidere se află parcă o altă lume, compleșitoare chiar după ce privirea și gândul scapă de strânsoarea pereților.

Braul de Mijloc, pe care în tura din această săptămână am ales să-l abordăm din direcții opuse, întâlnindu-ne la mijloc, se întinde, din punct de vedere geografic, pe aproape întreaga lungime a abruptului vestic. Cea mai spectaculoasă zonă a ramurii nordice a Braului de Mijloc este la sud de grota La Ulcior, zonă pe care o străbatem acum. Nevoit a găsi o alternativă la parcursul geologic care traversează sălbatic muchia Colților Răi, hățașul brâului urcă sinuos prin bazinul Vâlcelului Căldării Ocolite, locurile nefiind lipsite de probleme de orientare și locuri expuse, ajungând finalmente la Trecerea Mult Dorită. Cunoscută vechilor vânători și călăuze, locanici sau brașoveni, buni cunoscători ai abruptului Pietrei Craiului, această zonă a rămas o enigmă pentru Dunăreanu, autorul primului ghid tipărit al zonei și “descoperitor” autoproclamat al multor trasee, fiind “redescoperită” la finalul anilor ’60, așa cum povestește Dinu Mititeanu. În continuare, Braul de Mijloc traversează, pe rând, cele patru turnuri ale Șpirlei și intersectează, foarte aproape de nivelul Brâului de Sus, Drumul lui Deubel, traseul care poartă numele celui care l-a marcat pentru prima dată în 1887, după ce cunoscuse drumul în coborâre cu un an mai devreme.

Urmăm în coborâre traseul turistic și încheiem o primă zi de carpatism în Piatra Craiului împresurați de ceață, dar bucuroși de a fi parcurs una dintre cele mai spectaculoase zone ale abrupului vestic, traseul Anghelide și o bună bucată din Braul de Mijloc nordic, locuri în care oricând revenim cu drag.

O Picatura de toamnă

Unul dintre puținele vârfuri ale Carpaților românești accesibile doar prin cățărare, vârful Picatura se ridică izolat la peste 1000 de metri deasupra văii Prahovei și oferă perspectiva ochiului de vultur asupra locurilor înconjurătoare, când… nu e ceață!

După o săptămână de vreme mohorâtă, am profitat de prima fereastră de zi fără precipitații pentru a cunoaște toamna pe vârful Picatura, primul și cel mai proeminent vârf al crestei omonime desprinse din vârful Caraimanului din munții Bucegi. Cu multă umezeală în aer, lăsăm în urmă pârtia Kalinderu și aburii de ceață ce se ridică misterioși, adăugând farmec orașului și speranța unei zile cu ochiuri de cer senin. Vechiul drum al Văii Seci e de nerecunoscut sub urmele lăsate de roțile tractoarelor forestiere, care au trecut nepăsătoare peste vechea potecă. Abia la o aruncătură de băț de traversarea Secii poteca își reia aspectul cunoscut, însă firul văii trădează semnele viiturilor aduse de ploile ultimelor luni. În continuare, pădurea umedă e fermecătoare prin ceață, mai ales că soarele încă reusește să răzbească prin plafonul vegetal. Abordăm Vâlcelul Picăturii, și el de nerecunoscut în urma viiturilor, pe mâna dreaptă în urcare, și urmărim coastele împădurite și abrupte pe tot felul de hățașe ale animalelor până intrăm în talveg deasupra săritorii celei mari, care trădează și ea schimbări ale conformației. De altfel, pe tot firul vâlcelului, am observat mari schimbări de peisaj, cu zone întregi descoperite de bruma de pământ ce acopera stânca friabilă, acum lăsată pradă elementelor și aflată într-un echilibru instabil. Cum vechiul și pitorescul drum prin Hornul cu Zade nu mai este astăzi practicabil, ne angajăm pe Muchia Trandafir, pe un parcurs aerian și nu mai puțin pitoresc decât celălalt. Umezeala stâncii pune, pe alocuri, unele mici probleme. Tăcerea apăsătoare din jur e spartă doar de croncănitul vreunui corb flămând, însă culorile zadelor aprind împrejurimile și adaugă căldură în atmosferă. Uzi și plini de ace de larice ajungem la baza peretelui ce cade din vârful Picatura și calea de acces spre vârf.

Fără a fi foarte dificilă din punct de vedere tehnic, umezeala face mai anevoioasă urcarea spre varful Picatura. Regrupând imediat după fereastră, traversăm fără zăbavă vârful împresurat de cețuri și pregătim rapelurile spre Strunga Marelui V, din stațiile de rapel recondiționate anul trecut cu ancore mecanice inoxidabile. Coborârea în strungă trebuie să fie unul dintre cele mai spectaculoase rapeluri pe care le poți face în Bucegi, simțind hăul căscându-se pe de-o parte și de alta a crestei și strânsoarea pereților ce parcă vor a te frânge pe măsură ce cobori. Pământul mustește de apă pe traversarea spre Albișoara Turnurilor, în firul căreia coborâm printr-un rapel, moment în care ne bucurăm de câteva spărturi în ceață, prin care zărim Circurile Văii Albe și baza marelui perete înălțăt deasupra lor. Întunericul cade în timpul coborârii Albișoarei. Săritorile umede, cu mici șiroaie de apă, se succed una după alta, firul fiind de preferat în lipsa reperelor prin vegetație acoperite de ceața deasă care se ridică uneori în valuri dinspre vale. Urși n-am întâlnit în coborâre pe plaiul Munticelului, însă-i drept că nici nu i-am fi văzut prin ceața luminată orbitor de luminile frontalelor.

Încheiem cu miros de corzi ude ziua petrecută în abruptul Caraimanului, pe varful Picatura, în care am învățăt, încă o dată, că indiferent de condiții, natura este frumoasă, oferindu-le nenumărate bucurii celor pregătiți și dornici de a o primi în suflet.

Vârful Picatura a fost urcat pentru prima dată în august 1934, după aproape doi ani de tatonări, de Nicu Comănescu, Ion Șincan și Bubi Schefler, drumul întortocheat de acces prin Hornul cu Zade nemaifiind practicabil astăzi. Muchia Trandafir poartă numele lui Ion Trandafir, cel care a urcat-o în vara anului 1935 și cap de coardă în prima parcurgere integrală a Crestei Picăturii, din Bușteni și până la Crucea Eroilor, realizată în același an.

Tabăra de carpatism din munții Bucegi

Săptămâna trecută a avut loc tabăra de carpatism din munții Bucegi, un eveniment destinat iubitorilor de munte care, având deja o bază minimă de cunoștințe tehnice, și-au dorit să cunoască și o altă față a acestor munți fabuloși.

Carpatismul este o activitate localizată, în general, în munții Bucegi și Piatra Craiului, și reprezintă parcurgerea văilor de abrupt, a brâurilor și a crestelor, împletind elemente și tehnici specifice drumeției și cățărării. Astfel, traseele de carpatism constau în hățașe alpine de-a lungul brâurilor, în zone de cățărare sau descățărare (scrambling-ul atât de cunoscut britanicilor) pe văi de abrupt, zone expuse, traversee, grohotișuri și vegetație. Pe timp de iarnă, când abruptul este acoperit de gheață și zăpadă, traseele de carpatism fac obiectul alpinismului, necesitând pentru parcurgere pioletul și colțarii, precum și tehnicile specifice de utilizare a acestora și nu numai.

Având baza în Bușteni, pe parcursul taberei de carpatism am parcurs trei zone distincte ale abruptului prahovean (și nu numai), oferind de fiecare dată informații despre geografia locului, atât detalii de ansamblu, cât și de microrelief și corectând, acolo unde a fost necesar, modalitatea de abordare a anumitor pasaje sau orientarea în abrupt. Am discutat și modul de organizare a unei ture de carpatism, de a documentarea traseului și până la alegerea echipamentului și partenerilor, detaliind teoretic și practic câteva tehnici specifice.

Astfel, în prima zi a taberei de carpatism am fost în Coștila și am urcat firul principal al Văii Gălbinele (UIAA IV), trecând, pe rând, fiecare săritoare. Am urcat spre Brâul Mare pe fețele Văii Scorușilor și am continuat spre sud, coborând pe firul Văii Albe. A fost o zi spectaculoasă, în care am admirat cei patru mari pereți ai Coștilei, am văzut ciopoare de capre negre și participanții s-au familiarizat cu conglomeratul Bucegilor.

Ziua a doua a fost umedă și rece, motiv pentru care am ales zona Jepilor Mici, atât pentru ușurința accesului, cât și pentru diversitatea obstacolelor întâlnite pe Valea Seacă dintre Clăi (UIAA IV), pe care am parcurs-o în totalitate. Din șaua Clăii, unde vântul sufla deosebit de puternic și zadele erau acoperite de chiciură, am coborât pe Brâul lui Răducu, vechi hățaș vânătoresc ce înconjoară abruptul Jepilor Mici, unind potecile turistice care fac legătura între Bușteni și Platoul Bucegilor.

Nu am lăsat deoparte nici Morarul, unde, după urcarea pe fir a canionului văii glaciare, am parcurs capătul Brâului Mare până în firul Văii Adânci, pe care am coborât până în poiana de la bază. Această tură a avut ca scop ilustrarea parcurgerii unei zone ocolite în mod normal, descifrarea unui parcurs de brâu prin vegetație abundentă și coborârea unei văi de abrupt, atât prin descățărare, cât și prin rapel. Bineînțeles, nu au lipsit detalii legate de geografia și istoria parcurgerii locurilor prin care am trecut.

În cele din urmă, într-o zi ploioasă și rece, am schimbat conglomeratul prahovean cu calcarul zonei ialomițene și am urcat Valea Horoabelor. Situată în zona carstică a muntelui Bătrâna, valea Horoabelor constă, de fapt, într-un canion spălat de ape, parțial amenajat pentru a facilita parcurgerea.

Cu trei zile pline petrecute în abruptul prahovean al Bucegilor și una, mai scurtă, petrecută în zona Văii Ialomiței, discuții practice și multe detalii de relief, tabăra de carpatism de anul acesta s-a încheiat cu încrederea că toți participanții au prins gustul brâurilor și văilor de abrupt și vor cunoaște mai departe, în siguranță, zonele fabuloase prin care caprele negre se simt “acasă”.