ghid montan

Varful Omu, Pestera Ialomitei și Piciorul Pietrei Arse

În urmă cu câteva zile am fost în zona centrală a Bucegilor, într-o drumeție spre varful Omu, plecând de la Peștera și urmând Valea Obârșiei, o frumoasă vale glaciară. În ziua următoare, după ce am vizitat Pestera Ialomitei, am coborât în Sinaia pe Piciorul Pietrei Arse.

Turismul montan în zona Văii Ialomiței în Bucegi are o vechime considerabilă, primele case de adăpost pentru turiști fiind chiliile schitului, stațiile funicularului fraților Schiel și chiar pichetele unor grăniceri ai fostei granițe. Deși fără destinație turistică propriu-zisă, aceste adăposturi au constribuit la dezvoltarea turismului în Bucegi. Primele cabane turistice în adevăratul sens al cuvântului din această zonă au fost inaugurate în anii ’20, dintre care menționăm Casa Peștera, a asociației TCR, inaugurată în 1923, și casa Serghie Popescu, inaugurată în 1928 un loc de o însemnătate deosebită, un am mai târziu fiind aici constituită asociația ADMIR, și cabana Piatra Arsă, construită în 1935 de către Batalionul de Gardă din Sinaia pentru soldații săi. După zbuciumul perioadei comuniste, pe locul acestor cabane istorice funcționează și astăzi adăposturi pentru turiști.

Valea Obârșiei adună firele de apă ce formează râul Ialomița și conduce pașii drumeților, fără mari dificultăți, până în șaua Văii Cerbului, la o aruncătură de băț de vârful Omu. Venind dinspre plaiurile domoale și pastorale ale Obârșiei și aruncând privirea spre hăul Văii Cerbului, spre stâncăria Dosului Coștilei și spre Acele Morarului, constrastul peisagistic poate fi copleșitor. “Noroc” că forfota și zarva sfârșitului de săptămână la vârful Omu te readuce cu picioarele pe pământ și te întrebi, nu fără noimă, cum cabana construită de TCR în 1926 încă mai rezistă asaltului săptămânal. După un scurt popas scăldat de soarele de septembrie la cabana de pe varful Omu, luăm sub bocaci Platoul Bucegilor și trecem pe lângă Sfinx și Babe, revenind la cabana Padina pe Piciorul Babelor, încheind astfel o primă zi de drumeție în Bucegi pentru oaspeții noștri de peste Prut, Cunoaște-ți Țara.

Pestera Ialomiței a atras omul cu secole în urmă, căci, potrivit legendei, Mihnea cel Rău a întemeiat aici primul schit în anul 1509. Astăzi, Pestera Ialomitei este amenajată la standarde europene și, pentru cei veniți pentru prima dată în zonă și nu numai, este un obiectiv ce merită vizitat – ceea ce am făcut și noi. Am urmat apoi Drumul lui Butmăloi de pe Plaiul Cocorei, poteca ce poartă numele legendarului ghid și cabanier al Casei Peștera, ajungând în scurt timp pe Platoul Bucegilor, în zona hotelului Piatra Arsă, un alt loc care, la sfârșit de săptămână, se aseamănă mai mult cu parcarea unei piețe decât cu un colț de munte. Nu putem să nu ne întrebăm de ce autoritățile nu doresc a schimba în vreun fel bâlciul și mizeria locului, amenajarea unei parcări în adevăratul sens al cuvântului și instaurarea unei taxe considerabile pentru cei care doresc să o folosească, alături de amenzi usturătoare pentru cei care preferă iarba Bucegilor sub roți, fiind o posibilă soluție. Din fericire, zarva dispare rapid odată ce ne afundăm în marea de jnepeni și ne lăsăm în jos pe Piciorul Pietrei Arse, spre Poiana Stânii Regale și frumoasa potecă regală ce ne conduce în Sinaia.

În ciuda strângerilor de inimă legate de starea în care se află turismul de masă din Carpații românești, ne-am bucurat de cele două zile petrecute în Bucegi și, mai ales, ne-am bucurat de bucuria celor pe care i-am însoțit spre varful Omu, la Pestera Ialomitei și peste Platoul Bucegilor.

Creasta Frumoasa din Calinet

Nu trecură mai mult de câteva zile până la revenirea în Piatra Craiului, din nou în bazinul Padinei lui Călineț, de data aceasta la o frumoasă tură de cățărare pe stâncă pe un traseu clasic, Creasta Frumoasa din Calinet.

Parcursă în premieră în 1947 de către Ionel Coman, prolific cățărător postbelic și produs al primilor școli de cățărare organizate în Carpații românești în perioada interbelică, în cadrul cărora a fost elev al celebrului Niculae Baticu, Creasta Frumoasa din Calinet se înscrie, geografic, pe muchia înălțată între Vâlcelul Secundar al Hornului Adânc, Padina lui Călineț și, în amonte, Vâlcelul Secundar al Padinei lui Călineț. Pe această muchie se desfășoară două trasee de cățărare, respectiv Creasta Frumoasă, în zona superioară, și Creasta Șoimilor, în zona inferioară, un traseu sensibil mai dificil, deschis de către o echipă condusă de Norbert Hiemesch în 1960.

Strecurându-ne printre ploile anunțate de un front de aer polar, am luat din nou poteca Călinețului și a Scării de Fier și, nu după mult timp, părăseam firul principal spre stânga, în urcuș pe Vâlcelul Secundar spre Creasta Frumoasa din Calinet. Înainte de începutul propriu-zis al traseului, am trecut, cu acrobatică inventivitate, prin strunga îngustă de la capătul brâului desfășurat de-a lungul Peretelui Superior al Padinei lui Călineț. Preț de câteva lungimi, am urmat linia crestei, utilizând pentru asigurare cele câteva pitoane vechi întâlnite, țancuri și protecții mobile. Vremea a fost spectaculoasă, Tămașul fiind spălat de câteva ploi și scăldat în soare pe durata ascensiunii noastre, care s-a încheiat în zona Brâului de Sus, nu departe de celebrul Amvon. Muchia dintre Țimbale parcă n-a arătat niciodată mai frumos!

Prin jnepenii Amvonului ne-au prins din urmă stropii de ploaie, care ne-au însoțit pe tot grohotișul Vâlcelului cu Smârdar, până la trecerea în megieșul Vâlcel cu Fereastră. Cu cer senin și o lumină frumoasă, ajungem în Brâul Ciorânga după câteva rapeluri peste săritorile vâlcelului și prin negrul sol al Craiului, la o aruncătură de băț de refugiul Speranțelor și locul fostei Cabane Ascunse.

Creasta Frumoasa din Calinet (UIAA 5) este un traseu clasic de cățărare pe stâncă din abruptul vestic al Pietrei Craiului și oferă una dintre cele mai cuprinzătoare priveliști asupra bazinului Padinei lui Călineț, o zonă alpină de o mare complexitate, fiind comparabilă, din multe puncte de vedere, cu Coștila Bucegilor. Ne-am bucurat din plin de spectaculosul traseu, de vremea frumoasă și, firește, de companie în această nouă zi petrecută în abruptul Pietrei Craiului.

O săptămână mai târziu, am revenit pe Creasta Frumoasă din Călineț într-o reeditare a acestei frumoase ture de cățărare. Pe o vreme răcoroasă, am urmat același labirint de văi și brâuri pentru apropiere, găsind traseul la fel de frumos ca întotdeauna.

Braul Acelor spre Acele Morarului

Braul Acelor din Morar, în înfăptuirea sa nordică, este, probabil, cel mai frumos drum spre Acele Morarului. Străbătând zone de o rară sălbăticie, Braul Acelor este o frumoasă alternativă la prea-bătutul, de om și soare, al drumului prin versantul sudic al muntelui, pe Brâul Mare.

Față de ultima incursiune pe Acele Morarului, zilele trecute am urcat Valea Morarului, plecând dis-de-dimineață din Bușteni. După depășirea canionului, am prins hățașul brâului și, curând, ni s-a dezvăluit grandiosul peisaj al versantului nordic al Morarului. Braul Acelor se strecoară cu eleganță pe la baza fiecăruia dintre Ace, care, din aceste locuri își dezvăluie adevărata personalitate – sunt creste, cu orientare nord-sud pentru Acul de Sus, Acul Crucii și Degetul Roșu și est-vest pentru Acul Mare. Numai privite de jos, din Poiana Morarului, ele apar ca niște ace ce parcă înmpung bolta cerească.

Drumul pe creastă nu a fost, în sine, prea diferit de precedentul, urcând și trecând pe rând fiecare dintre Acele Morarului. După Acul de Sus, unde ne-am îngăduit un răgaz de trosnit oasele la soare și unde am făcut un mic ocol până pe creștetul său, am cotit spre nord, spre Valea Morarului, pe Brâul Ciobănesc ce coboară alene până la capătul căldării de mijloc a văii glaciare. De aici și până în Bușteni am mai scurs vreo două ceasuri, pe drumul cunoscut. Ah, ne-am oprit de câteva ori să căscăm gura la caprele negre ce-și făceau siesta la câțiva pași de noi, lipsite de orice urmă de sfială.

Acele Morarului sunt printre locurile din Bucegi unde revenim an de an cu același drag, iar Braul Acelor, ramura sa nordică, este cel mai frumos drum care ajunge la baza lor. Îl preferăm mai ales la sfârșitul verii, când orice urmă de zăpadă va fi disparut din locurile umbroase, ca alternativă la urcușul pantelor de iarbă ale sudicului Brâu Mare, neplăcute mai ales sub un soare dogoritor.