ghid montan

Prima zăpadă pe creasta Vartopel

Odată cu prima zădapă, care a vizitat cele mai înalte creste ale Carpaților în urmă cu câteva zile, am făcut o scurtă incursiune în munții Făgărașului, pe creasta Vartopel.

Alături de Creasta Arpășelului, creasta Vartopel formează cel mai accidentat segment al crestei principale a munților Făgărașului și închide Căldarea Fundu Caprei, la nord, și Căldarea Vartopel, la sud. Lipsită de dificultăți tehnice majore pe timp de vară, dar cu o expunere considerabilă, creasta Vartopel se parcurge frecvent împreună cu creasta Arpășel, parcursă în premieră în urmă cu peste un secol, în 1912, de către trei sași membri ai Societății Carpatine Ardelene, adică SKV.

Pornind de la Fereastra Zmeilor, pe o vreme frumoasă de toamnă, dar cu vânt puternic, am urcat spre creastă. Cea mai mare parte a zăpezii căzute se topise deja, însă cele câteva petice rămase au făcut parcurgerea mai interesantă, punând mici probleme în anumite locuri. Însă nu zăpada, ci umezeala a schimbat planul inițial de a parcurge întreaga Creastă Vartopel-Arpășel, unde primii pași ai Urechii Estice erau complet uzi, făcând înaintarea mai mult decât problematică. În aceste condiții, ne-am retras cu grijă de sub Urechi, făcând câteva rapeluri și apoi descățărând vâlcelele ce coboară în poteca turistică.

Chiar dacă planul de acasă nu s-a potrivit cu socoteala din târg, parcurgerea crestei Vartopel după prima zăpadă a fost una dintre cele mai spectaculoase ture ale acestui an. Și dacă iarna se înduplecă a mai zăbovi un pic la vatră, avem o mulțime de planuri de carpatism și cățărare până la căderea zăpezii.

Valea Tapului și Hornul Ascuns, cățărare în Bucegi

În acest sfârșit de săptămână, pe vreme umeda, am fost în zona nordică a Coștilei și am urcat Valea Tapului și Hornul Ascuns, unul dintre traseele care conduc spre Creasta Mălinului din munții Bucegi.

După o atentă verificare a prognozelor meteorologice anunțate pentru Bucegi, răcoarea dimineții de toamnă care ne întâmpină în Bușteni ne dă ghes pe poteca munticelului. Pădurea este îmbibată cu apă și ceața se ascunde misterios printre copaci. Primii stropi ne prind din urmă prin Poiana Coștilei și ne ascundem de ei sub câte-un fag mai sănătos, preț de câteva momente de chibzuială. Valea Tapului, una dintre văile de abrupt din nordul Coștilei, este una dintre acele văi care, pe vreme umedă, le are pe vino ‘ncoa sau… du-te-n ‘colo, după gusturile fiecăruia. Mai sus, spre gura văii, vegetația de junglă pare mai deasă ca niciodată, iar ceața ascunde reperele de orientare. Într-un final ajungem pe Valea Tapului, după obișnuita ocolire a săritorii de la intrare. Numită de Nicolae Gelepeanu Valea Largă, Valea Tapului a rămas cunoscută după denumirea pusă de Mihai Haret, înaintaș al începutului de secol XX și important personaj în turism montan timpuriu din vechiul regat, însă nu lipsit de controverse, fiind un veritabil Münchhausen al Bucegilor. Valea Tapului este, așa cum o indică denumirea lui Gelepeanu, o vale deschisă, cu coastele largi și firul adâncit între lespezi căzute, urcarea făcându-se preponderent utilizând aderența stâncii. Dacă pe vreme uscată Valea Tapului nu pune mari probleme celor care doresc a o urca (UIAA IV), umezeala condimentează urcușul și timpul scurs până la traversarea spre Valea Seacă a Coștilei e mai lung decât ne-am fi dorit. Din Valea Tapului ieșim spre Creasta Frumoasă sau Creasta Viilor Senzații, așa cum a numit-o același Mihai Haret și a popularizat-o în ghidurile sale Walter Kargel, și ne îngăduim un mic popas în zona de traversare spre megieșa Valea Seacă a Coștilei. Locul este deosebit, iar cețurile care, în sfârșit, se ridică în jurul nostru, nu fac decât să sublinieze senzaționalul. Continuăm pe Creasta Frumoasă preț de câteva zeci de metri în sus și traversăm în firul Văii Seci unde deslușim printre aburii ridicați din vale Colțul Mălinului, care aruncă fața sa nordică spre obârșia văii.

Cum ora este prea înaintată pentru a parcurge Creasta Mălinului așa cum a fost ea parcursă de grupul lui Nae Dimitriu la 1935, ne îndreptăm pașii spre Hornul Ascuns, parcurs în premieră în 1934 de către același Dimitriu și recent recondiționat cu ancore mecanice în regrupări. Cel mai ușor dintre traseele nordice ale Colțului Mălinului, Hornul Ascuns leagă obârșia Văii Seci de creasta acestuia. Prima lungime este și cea mai dificilă (UIAA IV) și pare că se înfundă într-un bolovan aparent inaccesibil, vizibil de la mare depărtare. Hornul Ascuns continuă însă cu o a doua lungime, mai friabilă ca precedenta, care ia sfârșit pe creastă, într-un adevărat spectacol cu crestele din jur. Deși frigul a mușcat din plin în aceste locuri, nu ne-am putut opri din a căsca gura la frumusețile din jur, marea de nori de la poalele Acelor Morarului și picăturile de lumină de pe pereții Coștilei fiind greu de descris în cuvinte. De la ieșirea din Hornul Ascuns continuăm pe Creasta Mălinului, traversând, cu aceeași emoționantă plăcere, Dintele dintre Colți și Colțul de Sus, ieșind finalmente în Brâul Mare al Coștilei. Pe hățașul său și apoi pe Valea Priponului am revenit în poteca marcată.

Incursiunea noastră din nordul Coștilei, pe Valea Tapului și Hornul Ascuns, a fost, fără îndoială, una dintre cele mai frumoase ture ale acestei veri. Peste câteva zile revenim pe Brâul Mare al Coștilei, într-o tură de carpatism deschisă și începătorilor, iar la începutul lui octombrie urmând a merge în tabăra de carpatism, un eveniment complex destinat celor cu oarecare experiență pe văile și brâurile Bucegilor.

Varful Omu, Pestera Ialomitei și Piciorul Pietrei Arse

În urmă cu câteva zile am fost în zona centrală a Bucegilor, într-o drumeție spre varful Omu, plecând de la Peștera și urmând Valea Obârșiei, o frumoasă vale glaciară. În ziua următoare, după ce am vizitat Pestera Ialomitei, am coborât în Sinaia pe Piciorul Pietrei Arse.

Turismul montan în zona Văii Ialomiței în Bucegi are o vechime considerabilă, primele case de adăpost pentru turiști fiind chiliile schitului, stațiile funicularului fraților Schiel și chiar pichetele unor grăniceri ai fostei granițe. Deși fără destinație turistică propriu-zisă, aceste adăposturi au constribuit la dezvoltarea turismului în Bucegi. Primele cabane turistice în adevăratul sens al cuvântului din această zonă au fost inaugurate în anii ’20, dintre care menționăm Casa Peștera, a asociației TCR, inaugurată în 1923, și casa Serghie Popescu, inaugurată în 1928 un loc de o însemnătate deosebită, un am mai târziu fiind aici constituită asociația ADMIR, și cabana Piatra Arsă, construită în 1935 de către Batalionul de Gardă din Sinaia pentru soldații săi. După zbuciumul perioadei comuniste, pe locul acestor cabane istorice funcționează și astăzi adăposturi pentru turiști.

Valea Obârșiei adună firele de apă ce formează râul Ialomița și conduce pașii drumeților, fără mari dificultăți, până în șaua Văii Cerbului, la o aruncătură de băț de vârful Omu. Venind dinspre plaiurile domoale și pastorale ale Obârșiei și aruncând privirea spre hăul Văii Cerbului, spre stâncăria Dosului Coștilei și spre Acele Morarului, constrastul peisagistic poate fi copleșitor. “Noroc” că forfota și zarva sfârșitului de săptămână la vârful Omu te readuce cu picioarele pe pământ și te întrebi, nu fără noimă, cum cabana construită de TCR în 1926 încă mai rezistă asaltului săptămânal. După un scurt popas scăldat de soarele de septembrie la cabana de pe varful Omu, luăm sub bocaci Platoul Bucegilor și trecem pe lângă Sfinx și Babe, revenind la cabana Padina pe Piciorul Babelor, încheind astfel o primă zi de drumeție în Bucegi pentru oaspeții noștri de peste Prut, Cunoaște-ți Țara.

Pestera Ialomiței a atras omul cu secole în urmă, căci, potrivit legendei, Mihnea cel Rău a întemeiat aici primul schit în anul 1509. Astăzi, Pestera Ialomitei este amenajată la standarde europene și, pentru cei veniți pentru prima dată în zonă și nu numai, este un obiectiv ce merită vizitat – ceea ce am făcut și noi. Am urmat apoi Drumul lui Butmăloi de pe Plaiul Cocorei, poteca ce poartă numele legendarului ghid și cabanier al Casei Peștera, ajungând în scurt timp pe Platoul Bucegilor, în zona hotelului Piatra Arsă, un alt loc care, la sfârșit de săptămână, se aseamănă mai mult cu parcarea unei piețe decât cu un colț de munte. Nu putem să nu ne întrebăm de ce autoritățile nu doresc a schimba în vreun fel bâlciul și mizeria locului, amenajarea unei parcări în adevăratul sens al cuvântului și instaurarea unei taxe considerabile pentru cei care doresc să o folosească, alături de amenzi usturătoare pentru cei care preferă iarba Bucegilor sub roți, fiind o posibilă soluție. Din fericire, zarva dispare rapid odată ce ne afundăm în marea de jnepeni și ne lăsăm în jos pe Piciorul Pietrei Arse, spre Poiana Stânii Regale și frumoasa potecă regală ce ne conduce în Sinaia.

În ciuda strângerilor de inimă legate de starea în care se află turismul de masă din Carpații românești, ne-am bucurat de cele două zile petrecute în Bucegi și, mai ales, ne-am bucurat de bucuria celor pe care i-am însoțit spre varful Omu, la Pestera Ialomitei și peste Platoul Bucegilor.