Fisura Rasucita, cățărare în Bucegi

Chiar dacă în ultima perioadă diminețile au fost friguroase, am profitat de vremea frumoasă pentru a ne bucura de pereții însoriți ai Bucegilor și am urcat Fisura Rasucita, un traseu clasic de cățărare pe stâncă din munții Bucegi.

Situată în peretele sudic al Țancului Mic, un perete care a rămas popular printre cățărătorii din Bucegi, atât datorită distanței reduse față de refugiul Coștila, cât și pentru reamenajarea traseelor cu ancore, Fisura Rasucita se numără printre cele mai accesibile trasee ale acestui perete și oferă o cățărare frumoasă și diversă, cu fisuri, fețe și diedre. Traseul își merită din plin numele, linia ascensiunii purtându-te de pe fața sudică spre cea estică, apoi nordică, pentru a reveni la final spre sud. Cu o dificultate tehnică ce nu depășește gradul UIAA VI+, 6a francez, traseul necesită totuși experiență în manevrele de coardă.

Fisura Rasucita a avut premiera în vara anului 1956, fiind urcat de către echipa Florin Stan și Pompiliu Pascu, în primii ani ai alpinismului competițional din România socialistă. A devenit rapid un traseu clasic, atât pentru ascensiunile oficiale de campionat, cât și pentru recreere și antrenament, în cuvintele lui Walter Kargel, Răsucita-i aici, în curtea refugiului.

Până la venirea iernii, vom continua cu turele de carpatism și cățărare pe stâncă, profitând la maxim de vremea frumoasă și de locurile însorite.

Toamna în Dolomiti

Despre munții Dolomiti s-au scris nenumărate rânduri, s-au pictat nenumărate tablouri și au avut loc nenumărate expoziții de fotografie, iar dacă o imagine face cât o mie de cuvinte, o experiență face, probabil, cât o mie de imagini, astfel că la sfârșitul lunii septembrie am petrecut o săptămână în Dolomiti.

Am avut parte de cinci zile pline de drumeție în muntii Dolomiti, printre zade ușor colorate-a toamnă, printre turnuri semețe ascunse, timid, în ceață, prin tunelele-muzeu ale Marelui Război, printre stropi de ploaie, prin croncănitul ciorilor alpine și miresmele specifice ale unor plante… A fost o săptămână nu doar intensă, ci foarte diversă din punct de vedere al activităților și putem spune că, fără îndoială, nu am reușit nici măcar să zgâriem tortul pe care munții Dolomiti – patrimoniu UNESCO – ni l-au oferit.

Fără a fi necesare prea multe detalii, căci locurile vizitate nu-s chiar printre cele mai obscure, am admirat celebrele Tre Cime, teren de joacă preferat al marelui Emilio Comici, am parcurs tunelurile și potecile militare din zona micului Lagazuoi, am experimentat suflul cascadelor Fanes și ne-am pierdut privirea în ceața care a ascuns, cu nerușinare, turcoazul lacului Sorapis, obiectiv deosebit de popular.

Ca și în plimbarea de anul trecut, din Alpii Iulieni, am rămas impresionați de infrastructura turistică a italienilor, de la rețeaua de cabane, la calitatea potecilor și marcajelor și, desigur, la atmosfera generală. Nu putem decât să sperăm că, într-o bună zi, mentalitățile care dăinuie pe meleagurile noastre să se deschidă și în acest domeniu, însă avem speranța că lucrurile se schimbă, ușor, în bine și la noi.

Odată gustat acest “tort” al Dolomiților, vom reveni cu siguranță pe potecile sale, poate mai curând decât am crede…

Carpatism pe Valea Seaca a Caraimanului

Ultimul sfârșit de săptămână ne-a purtat pașii prin Bucegi, în cadrul unor ture clasice de carpatism pe Hornul Coamei, în Coștila, și pe Valea Seaca a Caraimanului, din vecinul sudic.

Având obârșia imediat sub creștetul Caraimanului, loc celebru prin prezența Monumentului Eroilor, Valea Seaca a Caraimanului nu este doar cea mai importantă vale de abrupt din estul muntelui gazdă, ci și una dintre cele mai lungi văi ale Bucegilor, porțiunea parcursă de montaniarzi întinzându-se pe o diferență de nivel de peste 1100 de metri, parcurgerea ei reprezentând una dintre cele mai lungi și solicitante ture de carpatism. Valea este cunoscută bucegiștilor încă de la începutul secolului trecut; primele descrieri îi aparțin lui Nestor Urechia, care a explorat partea inferioară a văii în primul deceniu al secolului al XX-lea, servindu-i ca inspirație pentru colecția de povești În Bucegi. Parcurgerea integrală a văii – cu tot cu firul de obârșie cunoscut sub numele de Hornurile Văii Seci – este atribuită ghidului sinăian Filică Pascu, însoțit de Albert Nacht în septembrie 1928. Pentru a completa tabloul geografic, pe lângă Hornurile sus-amintite, din obârșia Văii Seci fac parte alți doi importanți afluenți, Vâlcelul Mortului și Spălătura Văii Seci.

Revenind în zilele noastre, Valea Seaca a Caraimanului ne-a oferit exact ceea ce căutam într-o zi frumoasă de început de septembrie – săritori uscate, depășite prin tehnici diverse de cățărare, peisaje spectaculoase, Poiana Mare fiind un veritabil amfiteatru înconjurat de stâncă, și liniștea pe care adesea o căutăm în turele noastre, departe de forfota unor locuri populare pe care aveam a le vizita la coborâre. Din păcate, însă, situarea văii exact sub Monumentul Eroilor și, bineînțeles, un anume tip de caracter și “educație” a celor care se preumblă prin preajma sa și mai cu seamă a celor care s-au “îngrijit” de restaurarea acestuia a dus la acumularea unei impresionante cantități de deșeuri în firul văii și al afluenților săi superiori. Cazane, table, materiale de construcție, plastice de tot felul, paleți și – din auzite, chiar și un frigider! – își fac veacul, de mai mult sau de mai puțin timp, în bazinul Secii, rănind idilicul tablou al unor locuri pe care natura le-a lăsat atât de frumoase.

Cum ploaia din ziua precendentă, care ne-a și însoțit pe platou după urcarea Hornului Coamei, lăsase destulă umezeală în firul Hornurilor Văii Seci, dincolo de Brâul Portiței am ales să urcăm Vâlcelul Mortului, nici el chiar uscat, însă mai puțin pretențios decât vecinul. Finalmente, Brâul Mare al Caraimanului și Valea Jepilor ne-au condus pașii spre poalele muntelui.

Această tură a fost organizată și condusă de ghizii Andrei Badea și Radu Hera.

Valea Seaca a Caraimanului nu este printre cele mai ușoare văi de parcurs, săritorile, abordate direct, oferind constant pași de grad IV UIAA, iar ocolirile, acolo unde sunt posibile, fiind aeriene și riscante. Mai mult, dacă se alege ieșirea prin Hornuri sau Spălătură, dificultatea tehnică poate crește semnificativ, în anumite condiții protecțiile mobile și papucii de cățărat fiind deosebit de utile. Totuși, așa cum am precizat, frumusețea naturală a locurilor fac ca valea să merite parcursă cel puțin o dată de către iubitorii Bucegilor și, în funcție de dorințe, echipa noastră de ghizi le este tuturor alături pentru însoțire, instruire sau un simplu sfat.