bucegi

Valea lui Zangur în prag de iarnă

Dacă în urmă cu un an am cunoscut primele semne ale iernii în Bucegi pe Vâlcelul Portițelor, anul acesta o parte din echipa noastră a fost în Caraiman, unde am urcat Valea lui Zangur.

Denumită astfel de Mihai Haret pe schița Bucegilor realizată de frații Țiteica, probabil inspirându-se după familia Zangor din Azuga, Valea lui Zangur este primul afluent important pe care îl primește Valea Seacă a Caraimanului. Așadar, sub un cer de plumb ce-și leapădă neaua, luăm Drumul Văii Seci sub tălpile bocancilor, încă o dată grozăvindu-ne de stricăciunile lăsate de utilajele forestiere.

Așa cum ne așteptam, firul Secii este pudrat cu zăpadă proaspăt ninsă, nu multă, ci cât să acopere stânca și să facă treburile mai interesante. Prima săritoare mai răsărită, Săritoarea cu Zade, este ocolită pe partea stângă, printr-un horn pământos ce nu pare deloc îmbietor pe timp de vară, dar e abordabil cu colțari și piolet, și o traversare pe un teren similar. Confluența celor două văi este punctată de o săritoare în două trepte, Săritoarea lui Zangur, pe care o depășim printr-un salt pe fața stângă, urmat de o traversare expusă până la nivelul ferestrei prin care ne strecurăm cu subțirime. Privim spre Poiana Mare și maiestuoasa siluetă a Picăturii, care aruncă spre noi fața sudică de un galben caracteristic. Privind de aici spre Strunga Marelui V, gândul zboară și spre Dorel Coman și sfârșitul aflat dincolo de capetele corzii de rapel, moment descris cu durere și mâhnire de fratele său.

Intrăm pe Valea lui Zangur, unde strânsoarea pereților ne obligă adesea la acrobații. Ocolim încă o săritoare și ajungem în zona superioară a văii, sub Țancul Uriașului, unde malurile se deschid. O festă a memoriei și-un ocol parțial neinspirat ne aduc în aceiași jnepeni pe care am încercat a-i fenta, însă urcușul, pe zapadă mai măricică de această dată, merge bine. Pe nesimțite depășim hățașul înzăpezit al Brâului Portiței și facem cale-ntoarsă până la Portița Caraimanului, unde vântul, după obicei, suflă cu putere. La Târla Berbecilor, obârșia Vâlcelului Țiteica, dăm viață frontalelor, și urmăm hățașul brâului pâna în Valea Jepilor.

Ne-am bucurat de o tură frumoasă de alpinism pe Valea Seacă și Valea lui Zangur, în condiții mixte (F+, M3/M4), cu muntele doar pentru noi și fulgi de nea care nu au contenit a cădea… ca în povești. În luna ianuarie organizăm un curs de alpinism pentru începători la care sunt invitați toți cei cu experiență montană pe timp de vară și care doresc să urce munții și iarna, făcând primii pași spre alpinism.

Braul Mare al Costilei la început de iarnă

După o primă trântă cu prima zăpadă căzută în Carpați odată cu incursiunea pe Creasta Vârtopelului din munții Făgărașului, am gustat primele semne serioase ale iernii din Bucegi într-o tură pe Braul Mare al Coștilei, aflat între două anotimpuri.

Dacă la ultima incursiune pe Braul Mare am avut parte de o zi minunată de toamnă, de această dată ne-am bucurat de o zi superbă de… ei bine, vă lăsăm pe voi să ghiciți, căci, pentru noi, a fost o plimbare între două anotimpuri. Fețele sudice, însorite și, în cea mai mare parte, lipsite de zăpadă, au contrastat puternic cu cele nordice, reci și cu însemnate depozite de zăpadă. În aceste condiții, chiar dacă zăpada nu era înghețată și prezența gheții în zonele parcurse era nesemnificativă, am folosit colțarii pentru o deplasare sigură pe iarba uscată a finalului de toamnă.

După parcurgerea Brâului Mare din Valea Albă și până la Valea Mălinului, am continuat pe firul acesteia până spre Brâul de Sus. Am urmat una dintre ramurile superioare ale acestuia, care, fără prea mare viitor, ne-a livrat într-un fir al Urzicii, pe care am ieșit lesnicios în marginea platoului.

Odată cu căderea primelor zăpezi care vor dăinui peste iarnă în Carpații românești, sezonul turelor de carpatism se apropie, ușor, de final. În curând vom începe turele de alpinism și drumeție de iarnă, pe rachete de zapadă, precum și activitățile educaționale specifice sezonului alb.

O Picatura de toamnă

Unul dintre puținele vârfuri ale Carpaților românești accesibile doar prin cățărare, vârful Picatura se ridică izolat la peste 1000 de metri deasupra văii Prahovei și oferă perspectiva ochiului de vultur asupra locurilor înconjurătoare, când… nu e ceață!

După o săptămână de vreme mohorâtă, am profitat de prima fereastră de zi fără precipitații pentru a cunoaște toamna pe vârful Picatura, primul și cel mai proeminent vârf al crestei omonime desprinse din vârful Caraimanului din munții Bucegi. Cu multă umezeală în aer, lăsăm în urmă pârtia Kalinderu și aburii de ceață ce se ridică misterioși, adăugând farmec orașului și speranța unei zile cu ochiuri de cer senin. Vechiul drum al Văii Seci e de nerecunoscut sub urmele lăsate de roțile tractoarelor forestiere, care au trecut nepăsătoare peste vechea potecă. Abia la o aruncătură de băț de traversarea Secii poteca își reia aspectul cunoscut, însă firul văii trădează semnele viiturilor aduse de ploile ultimelor luni. În continuare, pădurea umedă e fermecătoare prin ceață, mai ales că soarele încă reusește să răzbească prin plafonul vegetal. Abordăm Vâlcelul Picăturii, și el de nerecunoscut în urma viiturilor, pe mâna dreaptă în urcare, și urmărim coastele împădurite și abrupte pe tot felul de hățașe ale animalelor până intrăm în talveg deasupra săritorii celei mari, care trădează și ea schimbări ale conformației. De altfel, pe tot firul vâlcelului, am observat mari schimbări de peisaj, cu zone întregi descoperite de bruma de pământ ce acopera stânca friabilă, acum lăsată pradă elementelor și aflată într-un echilibru instabil. Cum vechiul și pitorescul drum prin Hornul cu Zade nu mai este astăzi practicabil, ne angajăm pe Muchia Trandafir, pe un parcurs aerian și nu mai puțin pitoresc decât celălalt. Umezeala stâncii pune, pe alocuri, unele mici probleme. Tăcerea apăsătoare din jur e spartă doar de croncănitul vreunui corb flămând, însă culorile zadelor aprind împrejurimile și adaugă căldură în atmosferă. Uzi și plini de ace de larice ajungem la baza peretelui ce cade din vârful Picatura și calea de acces spre vârf.

Fără a fi foarte dificilă din punct de vedere tehnic, umezeala face mai anevoioasă urcarea spre varful Picatura. Regrupând imediat după fereastră, traversăm fără zăbavă vârful împresurat de cețuri și pregătim rapelurile spre Strunga Marelui V, din stațiile de rapel recondiționate anul trecut cu ancore mecanice inoxidabile. Coborârea în strungă trebuie să fie unul dintre cele mai spectaculoase rapeluri pe care le poți face în Bucegi, simțind hăul căscându-se pe de-o parte și de alta a crestei și strânsoarea pereților ce parcă vor a te frânge pe măsură ce cobori. Pământul mustește de apă pe traversarea spre Albișoara Turnurilor, în firul căreia coborâm printr-un rapel, moment în care ne bucurăm de câteva spărturi în ceață, prin care zărim Circurile Văii Albe și baza marelui perete înălțăt deasupra lor. Întunericul cade în timpul coborârii Albișoarei. Săritorile umede, cu mici șiroaie de apă, se succed una după alta, firul fiind de preferat în lipsa reperelor prin vegetație acoperite de ceața deasă care se ridică uneori în valuri dinspre vale. Urși n-am întâlnit în coborâre pe plaiul Munticelului, însă-i drept că nici nu i-am fi văzut prin ceața luminată orbitor de luminile frontalelor.

Încheiem cu miros de corzi ude ziua petrecută în abruptul Caraimanului, pe varful Picatura, în care am învățăt, încă o dată, că indiferent de condiții, natura este frumoasă, oferindu-le nenumărate bucurii celor pregătiți și dornici de a o primi în suflet.

Vârful Picatura a fost urcat pentru prima dată în august 1934, după aproape doi ani de tatonări, de Nicu Comănescu, Ion Șincan și Bubi Schefler, drumul întortocheat de acces prin Hornul cu Zade nemaifiind practicabil astăzi. Muchia Trandafir poartă numele lui Ion Trandafir, cel care a urcat-o în vara anului 1935 și cap de coardă în prima parcurgere integrală a Crestei Picăturii, din Bușteni și până la Crucea Eroilor, realizată în același an.