Hornul Coamei într-o zi de toamnă

Privit de la distanță, de pe Colțul Gălbinele sau din Strunga Colților, Hornul Coamei apare inabordabil și fioros. Nu este de mirare că primii bucegiști îl numeau Firul Vertical al Gălbinelelor, denumire care a fost schimbată doar după descoperirea zonei inferioare a hornului, întregul său parcurs fiind urcat finalmente la 15 octombrie 1933.

În urmă cu câteva zile, la mijlocul toamnei, am urcat Valea Gălbinele pe firul principal și apoi Hornul Coamei, ieșind în Brâul Mare al Coștilei într-o frumoasă lumină de toamnă.

Pe firul văii am abordat direct fiecare săritoare, curând admirând de jos impresionantul perete Gălbinele, poate cel mai important perete nordic din Carpații românești. Deasupra noastră se profilează Marele Tavan și, dincolo de el, linia distinctă a Furcilor, traseul care, în urmă cu 87 de ani, a făcut trecerea de la văi de abrupt și creste la pereți de stâncă. Cu alte cuvinte, echipa condusă de Niculae Baticu la acel 20 octombrie 1933 a ridicat ștacheta de la carpatism la cățărare pe stâncă. Ajungând la confluența Gălbinelelor cu Hornul Coamei, urcăm firul și depășim toate săritorile, bucurându-ne de stânca uscată, chiar dacă rece și, pe alocuri, punctată de câteva petice de gheață. Colțul Gălbinele parcă nu arată nicăieri mai bine decât încadrat de versanții Hornului, însă pe măsură ce urcăm, un vânt cu iz de iarnă își face simțită prezența din ce în ce mai puternic – atât de puternic încât, la ieșirea în Brâul Mare, luăm decizia de a coborî spre sud, feriți cât de cât de vântul rece. Coborâm, așadar, pe Brâul Mare și Valea Albă, admirând pe final de zi Peretele Văii Albe și Albișoarele îmbrăcate în zade arămii.

O tură deosebită de carpatism, urcarea pe Hornul Coamei și Valea Gălbinele oferă dificultăți tehnice de până la gradul UIAA IV și un peisaj de ansamblu asupra uneia dintre cele mai importante zone alpine din întreaga țară.

Traseul Coman din Umărul Gălbinele

În urmă cu aproximativ o săptămână am fost din nou la cățărare în Bucegi, de data aceasta pe traseul Coman din Umărul Gălbinele. Vremea instabilă și-a spus însă cuvântul și am fost nevoiți să ne retragem forțat după ultima lungime mai dificilă a traseului.

Ziua de anunța frumoasă de dimineață, cerul oferindu-ne un zâmbet mult mai larg decât cel din ziua precedentă, când am urcat Valea Coștilei. Fără a zăbovi prea mult la refugiu, am trecut în Valea Gălbinele și am ocolit primele săritori pe Hornul dintre Fire, prilej cu care am căscat un pic ochii la impresionantul perete al Gălbinelelor, unde am fost recent pe traseul Grotelor. Norii au început să se lase grei peste munte, însă, și eram deja complet în ceață când am ajuns în strunga Gălbinele, punctul de intrare în traseul Coman.

Muchia Nord-Estică a Umărului Gălbinele a fost parcursă pentru prima dată la 11 august 1940, fiind deschisă de către Ionel Coman și Oskar Schöbesch; traseul este adesea cunoscut sub numele prolificului său inițiator – traseul Coman. “Pentru un drum nou trebuie să ai experiență, care ne lipsea, atât mie, cât și prietenului meu mai vârstnic” își amintește Coman, în autobiografia sa. Traseul a fost abordat la premieră direct din Strunga Gălbinele, trecând peste o surplombă, pasaj care astăzi se ocolește facil. Prima parcurgere de iarnă a avut loc în martie 1951, realizată de o echipă condusă de același Ionel Coman.

Traseul, așa cum este urcat astăzi, are două puncte mai dificile (VI/VI+ UIAA) la depășirea unor fisuri. Pe întreaga ascensiune am fost împresurați de ceață, limpezirile fiind efemere, însă pline de farmec, căci Gălbinelele văzute de pe creștetul Umărului sunt de un spectaculos deosebit. Lăsăm în urmă ultimul horn mai dificil și încep să cadă primii stropi de ploaie; stânca se udă rapid, iar secunzii vin mai greu. Ploaia nu dă semne de oprire, iar când bubuie primele tunete, luăm decizia fermă de a coborî pe cel mai scurt drum posibil spre o zonă în care nu suntem expuși descărcărilor electrice, iar asta înseamnă peste perete, spre Fisura Gălbinele. Ghidul coboară primul și doar când se asigură că destinația este corectă vin și ceilalți. Din păcate, corzile nu au putut fi recuperate după lungul rapel (situație luată, de altfel, în considerare de la bun început!). Ultima porțiune a Fisurii Gălbinele va fi coborâtă cu capetele corzilor, în două rapeluri, după care revenirea în vale este elementară. Oboseala spunându-și cuvântul, am coborât pe cel mai simplu drum din punct de vedere tehnic, chiar dacă asta presupunea o diferență de nivel de câteva sute de metri – spre platou, unde ne-am bucurat de un apus spectaculos, și prin Valea Jepilor.

Am avut parte de un moment în care experiența și-a spus cuvântul, siguranța echipei fiind pusă pe primul loc, de la momentul în care am luat decizia retragerii și până la revenirea în Bușteni. De altfel, acesta este principala atribuție a unui ghid montan.

Un clasic al Bucegilor, traseul Coman din Umărul Gălbinele a fost recent reamenajat cu ancore mecanice în regrupări și pași, însă accesul lung îi descurajează pe mulți. Cu peisaje spectaculoase – de altfel, ca toate traseele din Umăr – el poate fi o destinație frumoasă pentru cei cu o experiență medie în cățărarea pe stâncă și care doresc să se obișnuiască cu specificul conglomeratului.

Câteva săptămâni mai târziu, am revenit pe traseul Coman, cu gând de a curăța muntele de echipamentul lăsat în urma retragerii. Ne-am bucurat de o zi absolut minunată de toamnă – o zi dintr-acelea cum, probabil, avusese și echipa condusă de Niculae Baticu la ascensiunea Furcilor acum 87 de ani, moment din istoria montană autohtonă la care ne-am tot gândit pe parcursul urcușului pe sub impunătorul perete al Gălbinelelor. De data aceasta, cu muntele în condiții perfecte și într-o echipă de profesioniști, am terminat traseul în aproximativ trei ceasuri, coborârea în rapel a Fisurii Gălbinele cerând încă unul.

Vom reveni, cu siguranță, pe acest traseu frumos din Umărul Gălbinele, într-una dintrele cele mai frumoase zone din Bucegi și din Carpații românești.

Valea Costilei, carpatism în Bucegi

În acest sfârșit de săptămână am urcat Valea Costilei, o vale de abrupt reprezentativă din munții Bucegi, fiind gazda refugiului alpin construit de Clubul Alpin Român în urmă cu 84 de ani.

Sfârșitul acestei veri s-a dovedit capricios și nici această zi nu a făcut excepție. După un răsărit spectaculos, care a umplut de culoare marii pereți ai Bucegilor, ploaia ne-a însoțit sporadic în urcuș spre refugiu, unde am zăbovit preț de vreo jumătate de ceas în speranța unor semne clare din partea vremii. Ele au venit, cerul senin făcându-și finalmente apariția, însă umezeala din firul văii a rămas acolo, pentru a face ascensiunea mai provocatoare.

Dorind să ne bucurăm cât mai mult de stâncă – fie ea și umedă – am urcat direct toate săritorile, mai puțin una, cea surplombantă, situată aproximativ în dreptul traseului Balcoanelor, pe care am abordat-o pe partea dreaptă, pe o față înclinată și cu prize mici. Valea se deschide curând și se împarte în două fire, apucându-l pe cel din stânga – zis și al Hornurilor. Nu după mult timp urcăm pe fețele de iarbă spre Creasta Văii Albe, unde, odată ce ajungem în Brâul Mare al Coștilei, scoatem și capul din nori. Coborâm pe brâu spre firul Văii Albe și apoi mergem spre Monumentul Eroilor pe Brâul Văii Albe, urmând a încheia ziua cu o coborâre pe Valea Jepilor, ajungând în Bușteni odată cu primii stropi de ploaie serioasă.

Prima ascensiune documentată pe Valea Costilei a aparținut grupului condus de frații Radu și Șerban Țiteica, ea având loc la 22 septembrie 1925. Au ocolit aproape toate săritorile firului principal, revenind în fir când dificultățile au scăzut și ajungând, finalmente, în Brâul Mare, unde stratul de zăpadă ajungea la 20 de centimetri.

Ne-am bucurat de o frumoasă tură de carpatism în Bucegi, Valea Costilei fiind atât o vale spectaculoasă, cât și mai solicitantă decât multe din vecinele sale. Cu multe pasaje de cățărare de grad UIAA III/IV, parcurgerea ei este antrenantă și un bun antrenament pentru cei care doresc să facă trecerea spre trasee de carpatism mai solicitante sau spre trasee ușoare de cățărare pe stâncă.