bucegi

Varful Omu, Pestera Ialomitei și Piciorul Pietrei Arse

În urmă cu câteva zile am fost în zona centrală a Bucegilor, într-o drumeție spre varful Omu, plecând de la Peștera și urmând Valea Obârșiei, o frumoasă vale glaciară. În ziua următoare, după ce am vizitat Pestera Ialomitei, am coborât în Sinaia pe Piciorul Pietrei Arse.

Turismul montan în zona Văii Ialomiței în Bucegi are o vechime considerabilă, primele case de adăpost pentru turiști fiind chiliile schitului, stațiile funicularului fraților Schiel și chiar pichetele unor grăniceri ai fostei granițe. Deși fără destinație turistică propriu-zisă, aceste adăposturi au constribuit la dezvoltarea turismului în Bucegi. Primele cabane turistice în adevăratul sens al cuvântului din această zonă au fost inaugurate în anii ’20, dintre care menționăm Casa Peștera, a asociației TCR, inaugurată în 1923, și casa Serghie Popescu, inaugurată în 1928 un loc de o însemnătate deosebită, un am mai târziu fiind aici constituită asociația ADMIR, și cabana Piatra Arsă, construită în 1935 de către Batalionul de Gardă din Sinaia pentru soldații săi. După zbuciumul perioadei comuniste, pe locul acestor cabane istorice funcționează și astăzi adăposturi pentru turiști.

Valea Obârșiei adună firele de apă ce formează râul Ialomița și conduce pașii drumeților, fără mari dificultăți, până în șaua Văii Cerbului, la o aruncătură de băț de vârful Omu. Venind dinspre plaiurile domoale și pastorale ale Obârșiei și aruncând privirea spre hăul Văii Cerbului, spre stâncăria Dosului Coștilei și spre Acele Morarului, constrastul peisagistic poate fi copleșitor. “Noroc” că forfota și zarva sfârșitului de săptămână la vârful Omu te readuce cu picioarele pe pământ și te întrebi, nu fără noimă, cum cabana construită de TCR în 1926 încă mai rezistă asaltului săptămânal. După un scurt popas scăldat de soarele de septembrie la cabana de pe varful Omu, luăm sub bocaci Platoul Bucegilor și trecem pe lângă Sfinx și Babe, revenind la cabana Padina pe Piciorul Babelor, încheind astfel o primă zi de drumeție în Bucegi pentru oaspeții noștri de peste Prut, Cunoaște-ți Țara.

Pestera Ialomiței a atras omul cu secole în urmă, căci, potrivit legendei, Mihnea cel Rău a întemeiat aici primul schit în anul 1509. Astăzi, Pestera Ialomitei este amenajată la standarde europene și, pentru cei veniți pentru prima dată în zonă și nu numai, este un obiectiv ce merită vizitat – ceea ce am făcut și noi. Am urmat apoi Drumul lui Butmăloi de pe Plaiul Cocorei, poteca ce poartă numele legendarului ghid și cabanier al Casei Peștera, ajungând în scurt timp pe Platoul Bucegilor, în zona hotelului Piatra Arsă, un alt loc care, la sfârșit de săptămână, se aseamănă mai mult cu parcarea unei piețe decât cu un colț de munte. Nu putem să nu ne întrebăm de ce autoritățile nu doresc a schimba în vreun fel bâlciul și mizeria locului, amenajarea unei parcări în adevăratul sens al cuvântului și instaurarea unei taxe considerabile pentru cei care doresc să o folosească, alături de amenzi usturătoare pentru cei care preferă iarba Bucegilor sub roți, fiind o posibilă soluție. Din fericire, zarva dispare rapid odată ce ne afundăm în marea de jnepeni și ne lăsăm în jos pe Piciorul Pietrei Arse, spre Poiana Stânii Regale și frumoasa potecă regală ce ne conduce în Sinaia.

În ciuda strângerilor de inimă legate de starea în care se află turismul de masă din Carpații românești, ne-am bucurat de cele două zile petrecute în Bucegi și, mai ales, ne-am bucurat de bucuria celor pe care i-am însoțit spre varful Omu, la Pestera Ialomitei și peste Platoul Bucegilor.

Braul Acelor spre Acele Morarului

Braul Acelor din Morar, în înfăptuirea sa nordică, este, probabil, cel mai frumos drum spre Acele Morarului. Străbătând zone de o rară sălbăticie, Braul Acelor este o frumoasă alternativă la prea-bătutul, de om și soare, al drumului prin versantul sudic al muntelui, pe Brâul Mare.

Față de ultima incursiune pe Acele Morarului, zilele trecute am urcat Valea Morarului, plecând dis-de-dimineață din Bușteni. După depășirea canionului, am prins hățașul brâului și, curând, ni s-a dezvăluit grandiosul peisaj al versantului nordic al Morarului. Braul Acelor se strecoară cu eleganță pe la baza fiecăruia dintre Ace, care, din aceste locuri își dezvăluie adevărata personalitate – sunt creste, cu orientare nord-sud pentru Acul de Sus, Acul Crucii și Degetul Roșu și est-vest pentru Acul Mare. Numai privite de jos, din Poiana Morarului, ele apar ca niște ace ce parcă înmpung bolta cerească.

Drumul pe creastă nu a fost, în sine, prea diferit de precedentul, urcând și trecând pe rând fiecare dintre Acele Morarului. După Acul de Sus, unde ne-am îngăduit un răgaz de trosnit oasele la soare și unde am făcut un mic ocol până pe creștetul său, am cotit spre nord, spre Valea Morarului, pe Brâul Ciobănesc ce coboară alene până la capătul căldării de mijloc a văii glaciare. De aici și până în Bușteni am mai scurs vreo două ceasuri, pe drumul cunoscut. Ah, ne-am oprit de câteva ori să căscăm gura la caprele negre ce-și făceau siesta la câțiva pași de noi, lipsite de orice urmă de sfială.

Acele Morarului sunt printre locurile din Bucegi unde revenim an de an cu același drag, iar Braul Acelor, ramura sa nordică, este cel mai frumos drum care ajunge la baza lor. Îl preferăm mai ales la sfârșitul verii, când orice urmă de zăpadă va fi disparut din locurile umbroase, ca alternativă la urcușul pantelor de iarbă ale sudicului Brâu Mare, neplăcute mai ales sub un soare dogoritor.

Acele Morarului într-o zi de vară

Multe s-au povestit despre Acele Morarului și pe bună dreptate: este unul dintre cele mai spectaculoase și aeriene trasee din munții Bucegi. Silueta lor este vizibilă de la mare depărtare, chiar dacă ești la o plimbare pe platou sau în spatele volanului pe aglomerata șosea națională.

Revenim cu drag în fiecare an pe Creasta Morarului, în urmă cu câteva zile traversând Acele Morarului pentru prima dată în acest an. Am urcat pe Brâul Mare al Morarului și am continuat pe creastă spre Creasta Ascuțită, zone care, în această perioadă, sunt niște adevărate grădini suspendate, pline de mii de flori ce te încântă la fiecare pas. Am traversat coama îngustă a Acului Mare și am urcat, pe rând, Degetul Roșu, Acul Crucii și Acul de Sus. Am revenit în poteca turistică urmând brâurile sudice ale Morarului, o variantă care, dacă este bine cunoscută, nu consumă mai mult de un ceas.

Primii care au ajuns în zona Acelor Morarului au fost sașii brașoveni, care în ani anteriori Primului Război Mondial denumeau Degetul Prelungit (Acul Crucii) Kronen Turm, “Turnul coroanei”. În anii ’20, Bucura Dumbravă descrie o ascensiune pe Dintele Mare, fiind prima femeie care traversează îngusta sa creastă, comparând-o cu spinarea unui colos antedilivuan; tot ea dă și denumirea Degetului Roșu, care privit dinspre Acul Mare are unele accente cărămizii. Frații Radu și Șerban Țiteica explorează în detaliu zona Acelor Morarului, asemuirea cu vestitele Aiguilles de Chamonix fiind făcută pentru copleșitoarea priveliște din nordica Poiană a Morarului. Acul Crucii își capătă denumirea în 1929, când pe creștetul său se montează o cruce în memoria lui Niki Alexandrescu, pasionat de abrupt din cadrul Turing Clubului României și mort în toamna precedentă (ulterior, în 1932, o altă cruce cu aceeași semnificație este instalată pe Creasta Morarului, în amonte de Ace). Actuala cruce de pe Acul Crucii datează din 1983, cea inițială fiind distrusă, se pare, de un fulger.

Fără a fi de o dificultate ridicată din punct de vedere tehnic, traversarea Acelor Morarului necesită o foarte bună condiție fizică, o minimă experiență în manevrele de coardă și rapel și, un aspect important, capacitatea de a traversa fără probleme zone expuse, parțial înierbate, cu posibilități minime de protecție. Ghizii noștri organzează periodic ture pe Acele Morarului și te rugăm să ne contactezi dacă ești interesat și să urmărești pagina noastră de facebook.