ghid montan

Triglav și Prisojnik

La mijlocul lunii august am revenit în Alpii Iulieni, unde am urcat vârfurile Triglav (2864m) și Prisojnik (2547m), două vârfuri emblematice ale acestei spectaculoase țări care este Slovenia. Ne-am bucurat de trei zile de munte, cu un apus și-un răsărit, cu plimbări pe malul lacurilor și pe străzile frumoaselor localități de la poalele pereților.

Primele două zile au fost dedicate muntelui Triglav, emblema Sloveniei. Strecurat pe sub impunătorul perete nordic, traseul urmat la urcare a fost unul fix pe placul celor care au gustul abrupturilor din Carpați, cu mult scrambling și pasaje expuse, asigurate cu lanțuri. Diferența de nivel scursă pe o distanță scurtă și-a spus cuvântul și, după o pauză de câteva ore în cabana confortabilă, am pornit spre vârful Triglav unde companie ne-au fost caprele negre, razele apusului și o spectaculoasă Glorie.

Tihna din seara precedentă a fost înlocuită cu forfota specifică unui vârf popular, astfel că am împărțit răsăritul pe vârful Triglav cu multe alte persoane, dar și cu un vânt rece care-a pus pe noi toate straturile îndesate în desăgi. După o demonstrație de salvare aeriană și micul dejun, am pornit spre poalele muntelui, admirând, și de această dată, cu deosebită fascinație, impunătorul perete nordic al Triglav-ului, leagăn al alpinismului sloven.

Înalt de 2864m, vârful Triglav a fost urcat în premieră în 1778 de către “patru bărbați curajoși”, astăzi imortalizați într-o statuie de pe malul lacului Bohinj. În 1895 a fost ridicat Turnul Aljaž chiar pe vârf, simbolizând astfel dreptul slovenilor de a-l considera “al lor”. În același an a fost lărgită și amenajată creasta care conduce spre vârf, permitând astfel fiecărui sloven să viziteze simbolul țării sale și impulsionând turismul montan.

A treia zi dedicată Alpilor Iulieni în această tură ne-a purtat bocancii spre vârful Prisojnik. Înălțat deasupra pasului Vršič, cea mai înaltă trecătoare a Sloveniei și un loc marcat de luptele dure ale Primului Război Mondial, Prisojnik, cunoscut și sub numele de Prisank, este faimos atât datorită celor două mari ferestre, vizibile de la mare depărtare, cât și formațiunii antropomorfe “Fata pagână”. Am ajuns pe vârf urmând traseul crestei vestice, pe o potecă dificilă de drumeție, cu pasaje de scrambling, protejate cu lanțuri. Am trecut pe lângă una dintre cele două mari ferestre naturale și, odată ajunși pe vârf, ne-am bucurat de o splendidă panoramă a Alpilor Iulieni, admirând vârfuri emblematice precum Mangart, Jalovec, Špik, Skrlatica, Razor și, bineînțeles, Triglav.

Ne-am bucurat și de această dată de spectaculoasele peisaje ale Alpilor Iulieni și de ospitalitatea montană a Sloveniei, o țară mică, dar cu o importantă cultură a muntelui. Ne propunem să revenim și anul viitor prin aceste locuri, să vizităm nu doar vârful Triglav, ci și altele… căci e mai frumos să faci lucrurile diferit!

Haihui prin Valea Vladusca

Valea Vladusca este cunoscută aproape universal drept calea de acces spre două dintre cele mai populare zone din abruptul vestic al Pietrei Craiului. Totuși, cei care, dintr-o pasiune greu de explicat, caută a spune pe nume fiecărui fir de vale, fie el cât de mic, știu că, de fapt, Valea Vladusca își imparte apele într-un fir principal, același pe care Brâul de Mijloc îl intersectează în zona cunoscută drept “La Plăci” și un fir secundar care, la rândul său, are o ramură nordică și una sudică, adică exact acelea care prezintă interes pentru cei mai mulți care ajung în aceste zone, cu gândul de a urca prin zone binecunoscute ale abruptului.

Totuși, Valea Vladusca oferă mai mult decât o simplă cale de acces spre traseul Anghelide sau Vâlcelul Crăiței, aici aflându-se un impunător perete, care găzduiește unele dintre cele mai dure trasee de cățărare din Piatra Craiului, și, bineînțeles, o lume de piatră care se cere descoperită!

În urmă cu ceva timp am făcut o incursiune în această zonă, urcând Valea Vladusca pe secundarul sudic, revenind în Brâul de Jos pe care l-am traversat până la un punct în care am coborât pe sub pereți până în firul principal, pe care l-am urmat la vale în zona de pădure.

Urcarea pe firul văii a fost interesantă și variată, săritorile fiind depășite prin tehnici diverse, cu pasaje expuse și friabile. Peisajul, însă, a fost de vis, atât cel din imediata apropiere – strânsura canionului văii – cât și impunătorul perete al Vlădușcăi, cel peste care cade Scocul Bun, despre care putem spune că a fost unul dintre punctele de interes ale acestei ieșiri. Senzația de a te afla exact sub drumul picăturii de apă care vine tocmai din creastă, curge spre Brâul de Mijloc, bifează intrarea ingustă din amonte a traseului Anghelide și apoi cade peste perete, este… pur și simplu, greu de descris în cuvinte!

Mânați de norii care anunțau stihii, am coborât spre celebrul refugiu din apropiere, apoi am apucat hățașul Brâului de Jos, pe care l-am urmat o scurtă porțiune spre nord, până în dreptul secundarului nordic al Vlădușcăi; pe sub pereți, apoi, am coborât în firul principal al Vlădușcăi, care, la nivel forestier, nu trădează cu nimic zonele pe care le străbate în amonte. Ba, mai mult, talvegul nici măcar nu este calcaros, zona fiind caracterizată de prezența unui filon de șist cristalin.

Una peste alta, ne-am bucurat de o inedită explorare în abruptul Pietrei Craiului, care are multe de oferit, chiar și în imediata vecinătate a locurilor populare. Și a fost o reală plăcere pentru noi să le descoperim!

Catarare în Cheile Aiudului

Săptămâna trecută am parcurs câteva trasee clasice de catarare din Cheile Aiudului, în munții Trascău.

Am petrecut în Cheile Aiudului mai bine de o zi, în care ne-am bucurat de explorarea zonei și a celor patru colțuri și am urcat câteva trasee clasice în Colțul Vilii și Colțul Cetății, precum:

 

    • Amurg (4lc, grad românesc 3B, UIAA VI+), premiera în 1976 de către S. Nagy și I. Dobre – un traseu deosebit de frumos, cu pasaje diverse (fețe, diedre, hornuri), bine asigurat în zonele cheie;

    • Prieteniei (4lc, grad românesc 3B, UIAA VI+), premiera în 1965 de către echipa condusă de Miklós Gyöngyösi – cumva traseul to do al Colțului Vilii, cu pasaje frumoase de bavareză și fisură, bine asigurat;

    • Creasta Sudică (4lc, grad românesc 4A, UIAA V+), premiera în 1960 sub conducerea lui Adalbert Bagaméry – traseu aerian, care combină cățărarea pe o creastă expusă cu hornul proeminent al lungimii a doua, și o retragere de peisaj și mult scrambling de-a lungul lungii creste a Colțului Cetății.

Pe lângă aceste clasice, am urcat și câteva trasee de cățărare sportivă în Poligoanele din Colțul Cetății, fiind deplin mulțumiți nu doar de frumusețea liniilor, ci mai ales de calitatea stâncii.

Recomandăm celor care doresc să parcurgă trasee clasice de catarare în Cheile Aidului să consulte excelentul ghid al zonei scris de Dan Anghel ori să verifice resursele disponibile online pentru gradele detaliate în sistemul UIAA; gradele clasice românești își dovesc (încă o dată…) inutilitatea în lipsa unui standard comun. Spre exemplu, traseul Prieteniei l-am simțit mai dificil decât Amurg, deși este cotat similar, ambele fiind, la rândul lor, mai dificile decât Creasta Sudică, cotată însă superior.

Cunoscute și sub numele de Cheile Vălișoarei, Cheile Aiudului se află la 12km nord-vest de Aiud și sunt alcătuite din patru “colțuri” calcaroase distince, cu pereți de până la 150m înălțime, oferind un excelent areal pentru cățărare clasică și cățărare sportivă. Istoria cățărării în Cheile Aiudului a cunoscut o înflorire mult mai târzie decât a altor zone din țară. Primele trasee au apărut în anii ’60 (Creasta Sudică și Prieteniei), însă majoritatea traseelor clasice au fost parcurse în premieră în anii ’70 și ’80, fiind realizate de membrii cluburilor din Cluj-Napoca, Târgu Mureș și Aiud. Totodată, sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90 aduc, odată cu sosirea unei noi generații de cățărători, primele trasee de cățărare sportivă din Cheile Aiudului. În prezent, Cheile Aiudului reprezintă o destinație importantă pentru comunitatea locală pasionată de cățărare, multe dintre traseele clasice fiind reamenajate parțial cu ancore mecanice prin eforturile cluburilor din Aiud, Cluj-Napoca și Salvamont Alba.

Cu un potențial deosebit pentru iubitorii de catarare pe stâncă, atât pentru liniile clasice, cu echipare mixtă, cât și pentru cățărarea sportivă, Cheile Aiudului reprezintă o destinație excelentă pentru perioadele de primăvară și toamnă.

Vom reveni, cu siguranță, pentru a ne bucura, încă o dată, de superbul calcar aiudean și de atmosfera deosebită de la baza pereților din Cheile Aiudului. Bineînțeles, Cheile Turzii sunt la o aruncătură de băț…