cățărare

Ture de catarare pe stanca organizate de ghizii montani Back to Nature.

Valea Tapului și Hornul Ascuns, cățărare în Bucegi

În acest sfârșit de săptămână, pe vreme umeda, am fost în zona nordică a Coștilei și am urcat Valea Tapului și Hornul Ascuns, unul dintre traseele care conduc spre Creasta Mălinului din munții Bucegi.

După o atentă verificare a prognozelor meteorologice anunțate pentru Bucegi, răcoarea dimineții de toamnă care ne întâmpină în Bușteni ne dă ghes pe poteca munticelului. Pădurea este îmbibată cu apă și ceața se ascunde misterios printre copaci. Primii stropi ne prind din urmă prin Poiana Coștilei și ne ascundem de ei sub câte-un fag mai sănătos, preț de câteva momente de chibzuială. Valea Tapului, una dintre văile de abrupt din nordul Coștilei, este una dintre acele văi care, pe vreme umedă, le are pe vino ‘ncoa sau… du-te-n ‘colo, după gusturile fiecăruia. Mai sus, spre gura văii, vegetația de junglă pare mai deasă ca niciodată, iar ceața ascunde reperele de orientare. Într-un final ajungem pe Valea Tapului, după obișnuita ocolire a săritorii de la intrare. Numită de Nicolae Gelepeanu Valea Largă, Valea Tapului a rămas cunoscută după denumirea pusă de Mihai Haret, înaintaș al începutului de secol XX și important personaj în turism montan timpuriu din vechiul regat, însă nu lipsit de controverse, fiind un veritabil Münchhausen al Bucegilor. Valea Tapului este, așa cum o indică denumirea lui Gelepeanu, o vale deschisă, cu coastele largi și firul adâncit între lespezi căzute, urcarea făcându-se preponderent utilizând aderența stâncii. Dacă pe vreme uscată Valea Tapului nu pune mari probleme celor care doresc a o urca (UIAA IV), umezeala condimentează urcușul și timpul scurs până la traversarea spre Valea Seacă a Coștilei e mai lung decât ne-am fi dorit. Din Valea Tapului ieșim spre Creasta Frumoasă sau Creasta Viilor Senzații, așa cum a numit-o același Mihai Haret și a popularizat-o în ghidurile sale Walter Kargel, și ne îngăduim un mic popas în zona de traversare spre megieșa Valea Seacă a Coștilei. Locul este deosebit, iar cețurile care, în sfârșit, se ridică în jurul nostru, nu fac decât să sublinieze senzaționalul. Continuăm pe Creasta Frumoasă preț de câteva zeci de metri în sus și traversăm în firul Văii Seci unde deslușim printre aburii ridicați din vale Colțul Mălinului, care aruncă fața sa nordică spre obârșia văii.

Cum ora este prea înaintată pentru a parcurge Creasta Mălinului așa cum a fost ea parcursă de grupul lui Nae Dimitriu la 1935, ne îndreptăm pașii spre Hornul Ascuns, parcurs în premieră în 1934 de către același Dimitriu și recent recondiționat cu ancore mecanice în regrupări. Cel mai ușor dintre traseele nordice ale Colțului Mălinului, Hornul Ascuns leagă obârșia Văii Seci de creasta acestuia. Prima lungime este și cea mai dificilă (UIAA IV) și pare că se înfundă într-un bolovan aparent inaccesibil, vizibil de la mare depărtare. Hornul Ascuns continuă însă cu o a doua lungime, mai friabilă ca precedenta, care ia sfârșit pe creastă, într-un adevărat spectacol cu crestele din jur. Deși frigul a mușcat din plin în aceste locuri, nu ne-am putut opri din a căsca gura la frumusețile din jur, marea de nori de la poalele Acelor Morarului și picăturile de lumină de pe pereții Coștilei fiind greu de descris în cuvinte. De la ieșirea din Hornul Ascuns continuăm pe Creasta Mălinului, traversând, cu aceeași emoționantă plăcere, Dintele dintre Colți și Colțul de Sus, ieșind finalmente în Brâul Mare al Coștilei. Pe hățașul său și apoi pe Valea Priponului am revenit în poteca marcată.

Incursiunea noastră din nordul Coștilei, pe Valea Tapului și Hornul Ascuns, a fost, fără îndoială, una dintre cele mai frumoase ture ale acestei veri. Peste câteva zile revenim pe Brâul Mare al Coștilei, într-o tură de carpatism deschisă și începătorilor, iar la începutul lui octombrie urmând a merge în tabăra de carpatism, un eveniment complex destinat celor cu oarecare experiență pe văile și brâurile Bucegilor.

Creasta Frumoasa din Calinet

Nu trecură mai mult de câteva zile până la revenirea în Piatra Craiului, din nou în bazinul Padinei lui Călineț, de data aceasta la o frumoasă tură de cățărare pe stâncă pe un traseu clasic, Creasta Frumoasa din Calinet.

Parcursă în premieră în 1947 de către Ionel Coman, prolific cățărător postbelic și produs al primilor școli de cățărare organizate în Carpații românești în perioada interbelică, în cadrul cărora a fost elev al celebrului Niculae Baticu, Creasta Frumoasa din Calinet se înscrie, geografic, pe muchia înălțată între Vâlcelul Secundar al Hornului Adânc, Padina lui Călineț și, în amonte, Vâlcelul Secundar al Padinei lui Călineț. Pe această muchie se desfășoară două trasee de cățărare, respectiv Creasta Frumoasă, în zona superioară, și Creasta Șoimilor, în zona inferioară, un traseu sensibil mai dificil, deschis de către o echipă condusă de Norbert Hiemesch în 1960.

Strecurându-ne printre ploile anunțate de un front de aer polar, am luat din nou poteca Călinețului și a Scării de Fier și, nu după mult timp, părăseam firul principal spre stânga, în urcuș pe Vâlcelul Secundar spre Creasta Frumoasa din Calinet. Înainte de începutul propriu-zis al traseului, am trecut, cu acrobatică inventivitate, prin strunga îngustă de la capătul brâului desfășurat de-a lungul Peretelui Superior al Padinei lui Călineț. Preț de câteva lungimi, am urmat linia crestei, utilizând pentru asigurare cele câteva pitoane vechi întâlnite, țancuri și protecții mobile. Vremea a fost spectaculoasă, Tămașul fiind spălat de câteva ploi și scăldat în soare pe durata ascensiunii noastre, care s-a încheiat în zona Brâului de Sus, nu departe de celebrul Amvon. Muchia dintre Țimbale parcă n-a arătat niciodată mai frumos!

Prin jnepenii Amvonului ne-au prins din urmă stropii de ploaie, care ne-au însoțit pe tot grohotișul Vâlcelului cu Smârdar, până la trecerea în megieșul Vâlcel cu Fereastră. Cu cer senin și o lumină frumoasă, ajungem în Brâul Ciorânga după câteva rapeluri peste săritorile vâlcelului și prin negrul sol al Craiului, la o aruncătură de băț de refugiul Speranțelor și locul fostei Cabane Ascunse.

Creasta Frumoasa din Calinet (UIAA 5) este un traseu clasic de cățărare pe stâncă din abruptul vestic al Pietrei Craiului și oferă una dintre cele mai cuprinzătoare priveliști asupra bazinului Padinei lui Călineț, o zonă alpină de o mare complexitate, fiind comparabilă, din multe puncte de vedere, cu Coștila Bucegilor. Ne-am bucurat din plin de spectaculosul traseu, de vremea frumoasă și, firește, de companie în această nouă zi petrecută în abruptul Pietrei Craiului.

O săptămână mai târziu, am revenit pe Creasta Frumoasă din Călineț într-o reeditare a acestei frumoase ture de cățărare. Pe o vreme răcoroasă, am urmat același labirint de văi și brâuri pentru apropiere, găsind traseul la fel de frumos ca întotdeauna.

Braul Acelor spre Acele Morarului

Braul Acelor din Morar, în înfăptuirea sa nordică, este, probabil, cel mai frumos drum spre Acele Morarului. Străbătând zone de o rară sălbăticie, Braul Acelor este o frumoasă alternativă la prea-bătutul, de om și soare, al drumului prin versantul sudic al muntelui, pe Brâul Mare.

Față de ultima incursiune pe Acele Morarului, zilele trecute am urcat Valea Morarului, plecând dis-de-dimineață din Bușteni. După depășirea canionului, am prins hățașul brâului și, curând, ni s-a dezvăluit grandiosul peisaj al versantului nordic al Morarului. Braul Acelor se strecoară cu eleganță pe la baza fiecăruia dintre Ace, care, din aceste locuri își dezvăluie adevărata personalitate – sunt creste, cu orientare nord-sud pentru Acul de Sus, Acul Crucii și Degetul Roșu și est-vest pentru Acul Mare. Numai privite de jos, din Poiana Morarului, ele apar ca niște ace ce parcă înmpung bolta cerească.

Drumul pe creastă nu a fost, în sine, prea diferit de precedentul, urcând și trecând pe rând fiecare dintre Acele Morarului. După Acul de Sus, unde ne-am îngăduit un răgaz de trosnit oasele la soare și unde am făcut un mic ocol până pe creștetul său, am cotit spre nord, spre Valea Morarului, pe Brâul Ciobănesc ce coboară alene până la capătul căldării de mijloc a văii glaciare. De aici și până în Bușteni am mai scurs vreo două ceasuri, pe drumul cunoscut. Ah, ne-am oprit de câteva ori să căscăm gura la caprele negre ce-și făceau siesta la câțiva pași de noi, lipsite de orice urmă de sfială.

Acele Morarului sunt printre locurile din Bucegi unde revenim an de an cu același drag, iar Braul Acelor, ramura sa nordică, este cel mai frumos drum care ajunge la baza lor. Îl preferăm mai ales la sfârșitul verii, când orice urmă de zăpadă va fi disparut din locurile umbroase, ca alternativă la urcușul pantelor de iarbă ale sudicului Brâu Mare, neplăcute mai ales sub un soare dogoritor.