bucegi

Retrospectiva 2022

În curând vom întoarce ultima filă a anului și, așa cum v-am obișnuit, e momentul să facem retrospectiva lui 2022, o scurtă trecere în revistă a celor mai frumoase activități organizate de ghizii Back to Nature în acest an. În plan social, știm cu toții că 2022 a fost doar anul în care pandemia a devenit oficial un vis urât și care sperăm să rămână într-un trecut cât mai îndepărtat. În plan profesional, echipa noastră s-a lărgit cu încă un membru cu competențe recunoscute la nivel internațional. Ce nu s-a schimbat este angajamentul nostru față de cei care ne însoțesc pe munte: siguranță fără compromisuri, integritate și profesionalism.

Le mulțumim tuturor celor care ne-au oferit încrederea lor în acest an, atât turiștilor cu care am împărțit muntele, cât și colaboratorilor care au făcut ca activitatea noastră să fie la înălțime. Fără voi nu ar fi fost la fel!

Am petrecut multe zile alături de voi pe munții lui 2022 și a fost o provocare să facem selecția celor mai frumoase momente ale anului ce se încheie. Iată, în continuare, retrospectiva 2022 cu Back to Nature.

Gerar a început în munții Făgărașului, unde am urcat, pe viscol, vârful Lespezi, al cincilea vârf ca înălțime din Carpații românești. Tot în ianuarie am urcat și o porțiune a a crestei Pietrei Craiului, între vârful Turnu și vârful Ascuțit, și am organizat un curs de alpinism pentru începători.

În luna februarie am fost în Piatra Craiului, unde o parte din elevii cursului din luna precedentă au participat la un atelier de alpinism pentru avansați, condițiile întâlnite fiind propice pentru cățărare mixtă, dry tooling în teren de aventură și nivologie. Tot în Piatra Craiului, am urcat la Piscu Baciului, apoi am fost și în Bucegi, unde am urcat Valea Colților.

Mărțișorul ne-a trimis în căutarea primăverii pe Muchia Căprioarei, unul dintre cele mai frumoase trasee de cățărare din Postăvaru.

În aprilie am atins acoperișul Bulgariei, urcând vârful Musala din munții Rila de la poale, într-o singură zi, fix înainte de schimbarea vremii. Am parcurs creasta nordică a Pietrei Craiului, am fost în Creasta Morarului din Bucegi, într-o tură plină de zăpadă și peisaje, și am ajuns și în nordul țării, tocmai în munții Rodnei, pe Piciorul Moșului.

Primăvara a venit de-a binelea în mai, lună în care am văzut zăpada doar în munții Făgărașului, la atelierul de short-roping, și în Bucegi, la coborârea pe Valea Albă după urcarea Crestei Coștila-Gălbinele. Am fost în munții Măcinului, unde am organizat un curs de cățărare pentru începători și în munții Șureanu, într-o superbă drumeție la Fundătura Ponorului, unul dintre acele locuri de taină în care timpul și-a domolit cursul nestăvilit.

Luna lui cireșar, cu instabilitatea sa atmosferică, ne-a dat un pic planurile peste cap. După o tentativă în Colțul Bălăceni din munții Făgărașului, ne-am făcut de lucru în Piatra Craiului, unde am organizat un atelier de carpatism și am fost pe traseul Umerilor. Tot în iunie am fost și pe Acele Morarului și pe Muchia Panseluței din Postăvaru.

retrospectiva 2022 back to nature

În iulie am urcat Muchia Bondarului și Creasta Frumoasă și am fost pe Padina lui Călineț, toate în zona de basm care este abruptul vestic al Pietrei Craiului. Am fost încă o dată pe Acele Morarului și pe Creasta Coștila-Gălbinele din Bucegi și apoi am fost în Grecia, într-o frumoasă drumeție de trei zile pe muntele Olimp.

August a adus alte ture de carpatism în Piatra Craiului, pe Brâul Soarelui și prin Căldarea Ocolită. În munții Făgărașului, am parcus, în ambele sensuri, Creasta Vârtopel-Arpășel, iar în Bucegi am fost, pentru a treia oară în 2022, pe Acele Morarului, dar și în peretele Gălbinele, pe traseul Grotelor.

Prima lună de toamnă calendaristică a adus un front de aer rece, dându-ne peste cap planurile ce le aveam cu Creasta Fierăstrău din munții Făgărașului, însă, printre ploi, am reușit să urcăm Hornul N din Piatra Craiului. În Bucegi, am fost pe Valea Coștilei, pe vârful Picătura și pe traseul Coman din Umărul Gălbinele, iar pe final de septembrie am prins prima zăpadă pe Acele Morarului.

Luna culorilor, octombrie, ne-a dus pașii prin Piatra Craiului, pe Creasta Frumoasă și, în două rânduri, pe traseul Umerilor. Firește, nici Bucegii nu au fost uitați, urcând Hornul Coamei, unul dintre traseele de căpătâi ale bucegiștilor interbelici, și Valea Colților. Am fost și în Buila-Vânturarița, unde am urcat Creasta Fotoreporterului.

Ultimele ture de carpatism ale anului au avut loc în noiembrie, pe Valea Seacă dintre Clăi și Vâlcelul Portițelor din Bucegi și pe Padina lui Călineț din Piatra Craiului, unde am avut parte și de ceva zăpadă. Iarna, care părea a fi instalat confortabil în Carpați, ne-a plimbat pe Creasta Balaurului și pe traseul Umerilor.

Decembrie ne-a adus o altă tură de iarnă în Creasta Morarului, în care am combinat Brâul Acelor cu Râpa Mare și Acul Crucii, dar și o frumoasă tură de alpinism pe Hornul Coamei, pe care, în ciuda plăcilor de vânt din jur, l-am găsit într-o formă de zile mari. Apoi, iarna a cam plecat dintre noi, iar drumeția la vârful Suru din munții Făgărașului, ce-am vrut-o albă, a fost lipsită de zăpadă, dar îndulcită cu o spectaculoasă mare alpină.

Firește, în această retrospectiva a anului 2022 nu am menționat toate activitățile organizate de noi, iar pe unele le-am menționat doar în treacăt, căci au fost multe și toate frumoase. Nu am vorbit nici despre acele plimbări de odihnă și tratament sau, așa cum ne-am obișnuit să le numim, #guidesdayoff.

Pentru anul ce vine avem deja programate câteva activități de instruire și ture pe munte, atât interne, cât și externe. Pe lângă activitatea de ghid, ne vom implica și în activități culturale cu specific montan și în activități educaționale.

Întoarcem pagina și vă urăm tuturor un an nou așa cum vă doriți, atât pe munte, cât și la poalele lui. Nu uitați să puneți un strop de natură în tot ceea ce faceți și-o să fie bine.

La mulți ani!

retrospectiva 2022 ghid montan back to nature andrei badea

Hornul Coamei în condiții de iarna

Vântul biciuie fața și mii de cristale înghețate zboară prin aer, formând un șiroi care alunecă la vale în mici cascade. La celălalt capăt al corzii, un friend se încăpățânează să rămână în fisura înghețată unde și-a servit menirea ca protecție pentru partenerul de coardă. Suntem în Hornul Coamei, în plină iarna.

Despicătură de o aparență verticală în trupul muntelui Coștila și obiect de fascinație pentru bucegiștii de ieri și de azi, Hornul Coamei a fost parcurs integral abia în octombrie 1933, până atunci porțiunea sa inferioară fiind considerată “imposibilă” de montaniarzii epocii.

După una dintre acele zile despre care adolescenți cu trăsături de elf se răsteau răzgâiat la mai-marii întregii lumi și-i trăgeau de urechi arătând cu degetul spre schimbările climatice, sosirea unui front polar peste Bucegi e ca o bancnotă găsită în buzunarul unei haine ponosite. Orice mișcare încetează. Zloata ce acoperă săritorile devine o inertă masă de firn, șiroaiele devin o perdea de gheață și rânjetul se lungește până la urechi.

Cu maximă încântare, pașii scârțâie pe poteca Munticelului abia ninsă de-un deget, două. Urme timide de patrupede mari apar și dispar din potecă. Deasupra pădurii desfrunzite, lumina se-mparte între o lună difuză și rozul fără pudoare al Monumentului Eroilor, ambele străluncind peste o Picătură profilată pe cerul zorilor de ziuă. Ne-ntindem pe băncile refugiului mai mult decât ne-am fi permis cu altă ocazie. E frig. Mercurul termometrului digital pare-a fi coborât cu vreo șapte grade sub zero. Traversăm spre Gălbinele, trecând ușor peste stânca acoperită de pulverul ultimei ninsori și vântului puternic din ultimele zile, și luăm calea Hornului dintre Fire, variantă facilă de a ocoli săritorile cele mari ale firului principal atunci când condițiile nu-s ideale, timpul te presează sau, pur și simplu, nu-ți vine-a le urca. Nici măcar săritoarea ce-o numim ‘cea mare’, peste care cu câteva zile în urmă șiroia apa, nu pare a-l avea pe vino-ncoa’ acum, așa că ne facem de lucru până la capăt cu hornul nostru care, să fim sinceri, e plăcut de urcat în aceste condiții.

Lăsând în urmă jnepenii din gura Hornului dintre Fire și traversând spre firul văii, e limpede ca bună ziua că, peste firnul care s-a închegat bine în profunzime, au apărut plăci de vânt de consistență și întindere variabilă, dar care nu par a pune probleme deosebite în acest moment. Găsim cea mai sigură variantă de a ajunge sub Hotelul Gălbinele, de unde aruncăm un ochi spre Hornul Coamei care se înalță în plină iarna sub privirile noastre și se pierde undeva în negurile ce acoperă peretele la capătul de sus, unde vântul își face de cap. Arată bine. Arată foarte bine! Deși ne trage de picioare un vino-ncoa’ de mare clasă, mi-e clar că, în condițiile date, obârșia Hornului, o pâlnie fără o geografie notabilă, are toate șansele să ascundă plăci de vânt mult mai problematice decât cele cu care am avut deja de-a face în firul Văii Gălbinele, deci Hornul nu va fi astăzi parcurs pe toată desfășurarea sa, ci cât să ne dezmorțim picioarele și să ne bucurăm de condiții, sau… până la Brâul Strungii, o variantă facilă de retragere, cel puțin privită de la distanță și cunoscută din alte vremuri.

Hornul Coamei oferă, așa cum bănuiam, o cățărare mixtă ce iscă o deosebită plăcere, cu pasaje cu zăpadă tare, gheață și stâncă dezgolită. Din când în când, vântul trimite la vale o salvă de pulver fin, care se scurge în fire ce trec mereu prin aceleași locuri, fascinându-te cu perfecțiunea matematică a naturii. Dificultatea nu e mare și mă simt comfortabil să urc fără protecții majoritatea pasajelor, regrupând la capătul celor 40 de metri de coardă. Trecem de intrarea ce marchează capătul brâului de piatră ce conduce în traseul Furcilor, primul traseu de cățărare pe stâncă pe perete din Carpații românești, desfășurăm încă o dată coarda peste ceea ce vara este marea săritoare de sub Brâul Strungii și acum este un frumos amestec de gheață și stâncă, și ajungem într-o zonă spațioasă, de unde caut cea mai bună cale de acces spre sus-numitul brâu. Parcă s-a terminat prea repede. Vizibilitatea este variabilă, căci norii au început să alerge în jurul nostru. Linia brâului se lasă găsită doar din a doua încercare, însă ne răsplătește cu o zapadă numai bună pentru traversarea pe vârfurile colțarilor. Hăul întregii văi se cască spectaculos sub picioarele noastre potcovite cu dinți de oțel. Dincolo de firul Fisurii Gălbinelelor brâul devine o plimbare domoală și ajungem din doar câțiva pași în firul văii, nu cu mult sub obârșia din Strunga Gălbinele. Coborâm pe zăpadă și traversăm spre stânga, fentând printre jnepeni alte plăci de vânt, și ajungem la obârșia firului secundar. Zăpada ajută plăcut la coborâre, acoperind grohotișul nesuferit cunoscut parcurgerilor de vară, însă nu ne scapă de desfășurarea corzii preț de câteva rapeluri.

În urmă cu doar câteva ore, am prins din urmă ziua pe poteca Munticelului. Am urcat o bună bucată din Hornul Coamei în condiții de iarna (AD, M3+, WI1), iar în decembrie ziua-i scurtă și noaptea ne prinde, la rându-i, din urmă. Aprindem frontalele și ne continuăm coborârea către case și către alți munți.

Hornul Coamei într-o zi de toamnă

Privit de la distanță, de pe Colțul Gălbinele sau din Strunga Colților, Hornul Coamei apare inabordabil și fioros. Nu este de mirare că primii bucegiști îl numeau Firul Vertical al Gălbinelelor, denumire care a fost schimbată doar după descoperirea zonei inferioare a hornului, întregul său parcurs fiind urcat finalmente la 15 octombrie 1933.

În urmă cu câteva zile, la mijlocul toamnei, am urcat Valea Gălbinele pe firul principal și apoi Hornul Coamei, ieșind în Brâul Mare al Coștilei într-o frumoasă lumină de toamnă.

Pe firul văii am abordat direct fiecare săritoare, curând admirând de jos impresionantul perete Gălbinele, poate cel mai important perete nordic din Carpații românești. Deasupra noastră se profilează Marele Tavan și, dincolo de el, linia distinctă a Furcilor, traseul care, în urmă cu 87 de ani, a făcut trecerea de la văi de abrupt și creste la pereți de stâncă. Cu alte cuvinte, echipa condusă de Niculae Baticu la acel 20 octombrie 1933 a ridicat ștacheta de la carpatism la cățărare pe stâncă. Ajungând la confluența Gălbinelelor cu Hornul Coamei, urcăm firul și depășim toate săritorile, bucurându-ne de stânca uscată, chiar dacă rece și, pe alocuri, punctată de câteva petice de gheață. Colțul Gălbinele parcă nu arată nicăieri mai bine decât încadrat de versanții Hornului, însă pe măsură ce urcăm, un vânt cu iz de iarnă își face simțită prezența din ce în ce mai puternic – atât de puternic încât, la ieșirea în Brâul Mare, luăm decizia de a coborî spre sud, feriți cât de cât de vântul rece. Coborâm, așadar, pe Brâul Mare și Valea Albă, admirând pe final de zi Peretele Văii Albe și Albișoarele îmbrăcate în zade arămii.

O tură deosebită de carpatism, urcarea pe Hornul Coamei și Valea Gălbinele oferă dificultăți tehnice de până la gradul UIAA IV și un peisaj de ansamblu asupra uneia dintre cele mai importante zone alpine din întreaga țară.