catarare

Retrospectiva anului 2021 – pe munte cu Back to Nature

Doar clipe și bătăi de gong ne despart de noul an și e momentul să privim în urmă pentru retrospectiva anului 2021 în activitatea Back to Nature din anul care astăzi se încheie. Față de anul precedent, 2021 a venit cu mai puține dușuri reci în privința stabilității societății în care trăim, însă a rămas un an plin de contraste. Ne-am dedicat total muntelui, ne-am mărit echipa și ne-am diversificat oferta de activități, cu drumeții și cursuri, pe lângă obișnuitele ture de carpatism, cățărare și alpinism. Pregătirea profesională a continuat pentru unii dintre colegii noștrii și, în curând, sperăm să ne putem mândri nu cu unul, ci cu doi lideri montani internaționali în echipa noastră! Pe de altă parte, pandemia și problemele sociale aduse de ea nu au dispărut și, nu de puține ori, am resimțit efectele ei în activitatea noastră. În orice caz, angajamentul care animă activitățile noastre a rămas același, oferind, de fiecare dată, o organizare fără compromisuri în ceea ce privește siguranța tuturor.

Le mulțumim tuturor colaboratorilor, partenerilor și, firește, turiștilor care au fost alături de noi și în acest an! Fără susținerea voastră, activitatea noastră nu ar fi fost la fel, iar pentru asta vă suntem deplin recunoscători.

În continuare vă prezentăm retrospectiva anului 2021, cu câteva dintre cele mai frumoase momente petrecute pe munte în anul care astăzi se încheie.

În ianuarie ne-am plimbat bocancii la început prin Piatra Craiului, urcând la vârful Turnu pe o vreme superbă, și apoi prin Bucegi, pe Vâlcelul Clăii Mici, finalizată cu un frumos apus suprins tocmai de pe vârful Grecului, unde am ajuns după abandonarea obiectivului inițial din motive de instabilitate a straturilor de zăpadă.

Luna lui făurar a adus o tură de alpinism în Piatra Craiului alături Ilinca Stoenică de la Munțomama, cel mai nou membru al echipei noastre, împreună cu care am fost într-o tură de patru zile de iarnă în munții Retezat. La sfârșit de lună am organizat, alături de Radu Hera de la Alpine Challenge, un atelier de alpinism pentru avansați, eveniment dedicat celor care au făcut deja primii pași pe munte iarna și doresc să intre în detaliu, punând accent pe luarea celor mai bune decizii și pe evaluarea riscurilor.

Martie, cu ale sale neobișnuit de mari zăpezi, ne-a oferit o frumoasă porție de alpinism-nautic în Piatra Craiului, pe Vâlcelul cu Fereastră, în care am înotat, fiecare cum a putut, până în vâlcelul vecin, coborând în final pe același traseu.

O mult așteptată revenire în creasta Pietrei Craiului pe timp de iarnă s-a consumat în aprilie, parcurgând porțiunea cuprinsă între vârful Turnu și vârful Ascuțit. Câteva săptămâni mai târziu am fost în munții Făgărașului, într-o tentativă de a urca muchia Șerbota spre vârful cu același nume.

Primăvara ne-a prins din urmă, iar primele zile ale lunii mai ne-au găsit pe pereții Postăvarului, unde am urcat Muchia Panseluței, un frumos traseu de cățărare pe stâncă. La sfârșitul lunii am organizat un scurt atelier de cățărare pe stâncă pentru începători, ocazie cu care cei care au dorit să descopere verticalele muntelui au avut un prim contact cu stânca și tehnicile necesare. În aceeași lună am fost și în Bucegi, unde iarna încă era prezentă, urcând Valea Morarului alături de prietenii de la Outdoor the World.

Ultima tură de alpinism a sezonului trecut a fost în Piatra Craiului, unde am urcat pe zăpadă Vâlcelul Caprelor, cu coborâre pe Valea Podurilor. La sfârșitul lunii am fost din nou în munții Retezat, o tură frumoasă de drumeție care ne-a adus nu numai peisaje frumoase, ci și o rară asortare a brândușelor de primăvară cu smârdarul verii.

În iulie am reluat activitatea de recondiționare a traseelor clasice din munții Bucegi și, alături de prietenul Eugen Horjea, am montat câteva ancore în Colțul Mălinului. Am revenit în Piatra Craiului într-o tură de inițiere în carpatism și am ajuns pentru prima dată în an pe Acele Morarului, o tură pe care o organizăm anual de cel puțin câteva ori. La sfârșitul lunii am fost în munții Făgărașului, într-o primă drumeție spre vârful Moldoveanu cu un grup de basarabeni.

Lacurile și peisajele alpine au fost tematica începutului de gustar, cu o drumeție în Parâng și încă o plimbare spre Moldoveanu. Tot în Alpii Trasilvaniei am urcat și Creasta Vârtopel-Arpășel, unul dintre cele mai vechi trasee de cățărare din Carpații românești, tură în care am avut parte de o lumină și peisaje incredibile. Am revenit pe Acele Morarului și, tot în august, am fost de câteva ori în Piatra Craiului, atât în ture de carpatism, cât și în ture de cățărare pe stâncă, urcând de două ori Creasta Frumoasă din Călineț.

Septembrie ne-a readus în Bucegi, unde am făcut o drumeție la vârful Omu cu coborâre pe Piciorul Pietrei Arse, dar și o tură de cățărare pe Hornul Ascuns, cu urcare pe o Vale a Țapului udă, imediat după ploaie. Am prins chiar și prima zăpadă a toamnei pe Creasta Vârtopelului din munții Făgărașului, într-una dintre cele mai fotogenice ture din retrospectiva anului trecut.

Luna octombrie a fost dedicată carpatismului, cu o tabără în munții Bucegi și cu parcurgerea integrală a Brâului de Mijloc din Piatra Craiului, în două zile, cu acces prin traseul Anghelide și, respectiv, prin Poiana Închisă și traseul Umerilor. Nu am lăsat nici cățararea deoparte, urcând vârful Picătura pe o ceață densă, străpunsă numai de portocaliul aprins al zadelor în miez de toamnă.

Brumar a adus prima tură de alpinism a sezonului, parcurgând Brâul Mare al Coștilei și Brâul de Sus în condiții de iarnă, dar și ultima tură de carpatism, urcând Padina Lăncii din Piatra Craiului.

Cu iarna bine instalată în decembrie, am urcat Creasta Balaurului din munții Bucegi, o tură frumoasă și lungă, cu vizibilitate până la mari depărtări, și am luat o nouă porție de alpinism-nautic pe Vâlcelul cu Fereastră din Piatra Craiului, o tură în care am fost martorii unui desărvârșit spectacol al mării de nori de peste Valea Bârsei.

Aici se încheie retrospectiva anului 2021 în activitatea Back to Nature, dar, într-un prea-evident clișeu, povestea merge mai departe. Stați aproape de natură, în bocaci sau în șaua bicicletei, în scurte plimbări prin pădure sau pe pereți de stâncă. N-o neglijați, învățăți-i regulile și bucurați-vă de clipele petrecute în mijlocul ei. Merită!

O Picatura de toamnă

Unul dintre puținele vârfuri ale Carpaților românești accesibile doar prin cățărare, vârful Picatura se ridică izolat la peste 1000 de metri deasupra văii Prahovei și oferă perspectiva ochiului de vultur asupra locurilor înconjurătoare, când… nu e ceață!

După o săptămână de vreme mohorâtă, am profitat de prima fereastră de zi fără precipitații pentru a cunoaște toamna pe vârful Picatura, primul și cel mai proeminent vârf al crestei omonime desprinse din vârful Caraimanului din munții Bucegi. Cu multă umezeală în aer, lăsăm în urmă pârtia Kalinderu și aburii de ceață ce se ridică misterioși, adăugând farmec orașului și speranța unei zile cu ochiuri de cer senin. Vechiul drum al Văii Seci e de nerecunoscut sub urmele lăsate de roțile tractoarelor forestiere, care au trecut nepăsătoare peste vechea potecă. Abia la o aruncătură de băț de traversarea Secii poteca își reia aspectul cunoscut, însă firul văii trădează semnele viiturilor aduse de ploile ultimelor luni. În continuare, pădurea umedă e fermecătoare prin ceață, mai ales că soarele încă reusește să răzbească prin plafonul vegetal. Abordăm Vâlcelul Picăturii, și el de nerecunoscut în urma viiturilor, pe mâna dreaptă în urcare, și urmărim coastele împădurite și abrupte pe tot felul de hățașe ale animalelor până intrăm în talveg deasupra săritorii celei mari, care trădează și ea schimbări ale conformației. De altfel, pe tot firul vâlcelului, am observat mari schimbări de peisaj, cu zone întregi descoperite de bruma de pământ ce acopera stânca friabilă, acum lăsată pradă elementelor și aflată într-un echilibru instabil. Cum vechiul și pitorescul drum prin Hornul cu Zade nu mai este astăzi practicabil, ne angajăm pe Muchia Trandafir, pe un parcurs aerian și nu mai puțin pitoresc decât celălalt. Umezeala stâncii pune, pe alocuri, unele mici probleme. Tăcerea apăsătoare din jur e spartă doar de croncănitul vreunui corb flămând, însă culorile zadelor aprind împrejurimile și adaugă căldură în atmosferă. Uzi și plini de ace de larice ajungem la baza peretelui ce cade din vârful Picatura și calea de acces spre vârf.

Fără a fi foarte dificilă din punct de vedere tehnic, umezeala face mai anevoioasă urcarea spre varful Picatura. Regrupând imediat după fereastră, traversăm fără zăbavă vârful împresurat de cețuri și pregătim rapelurile spre Strunga Marelui V, din stațiile de rapel recondiționate anul trecut cu ancore mecanice inoxidabile. Coborârea în strungă trebuie să fie unul dintre cele mai spectaculoase rapeluri pe care le poți face în Bucegi, simțind hăul căscându-se pe de-o parte și de alta a crestei și strânsoarea pereților ce parcă vor a te frânge pe măsură ce cobori. Pământul mustește de apă pe traversarea spre Albișoara Turnurilor, în firul căreia coborâm printr-un rapel, moment în care ne bucurăm de câteva spărturi în ceață, prin care zărim Circurile Văii Albe și baza marelui perete înălțăt deasupra lor. Întunericul cade în timpul coborârii Albișoarei. Săritorile umede, cu mici șiroaie de apă, se succed una după alta, firul fiind de preferat în lipsa reperelor prin vegetație acoperite de ceața deasă care se ridică uneori în valuri dinspre vale. Urși n-am întâlnit în coborâre pe plaiul Munticelului, însă-i drept că nici nu i-am fi văzut prin ceața luminată orbitor de luminile frontalelor.

Încheiem cu miros de corzi ude ziua petrecută în abruptul Caraimanului, pe varful Picatura, în care am învățăt, încă o dată, că indiferent de condiții, natura este frumoasă, oferindu-le nenumărate bucurii celor pregătiți și dornici de a o primi în suflet.

Vârful Picatura a fost urcat pentru prima dată în august 1934, după aproape doi ani de tatonări, de Nicu Comănescu, Ion Șincan și Bubi Schefler, drumul întortocheat de acces prin Hornul cu Zade nemaifiind practicabil astăzi. Muchia Trandafir poartă numele lui Ion Trandafir, cel care a urcat-o în vara anului 1935 și cap de coardă în prima parcurgere integrală a Crestei Picăturii, din Bușteni și până la Crucea Eroilor, realizată în același an.

Tabăra de carpatism din munții Bucegi

Săptămâna trecută a avut loc tabăra de carpatism din munții Bucegi, un eveniment destinat iubitorilor de munte care, având deja o bază minimă de cunoștințe tehnice, și-au dorit să cunoască și o altă față a acestor munți fabuloși.

Carpatismul este o activitate localizată, în general, în munții Bucegi și Piatra Craiului, și reprezintă parcurgerea văilor de abrupt, a brâurilor și a crestelor, împletind elemente și tehnici specifice drumeției și cățărării. Astfel, traseele de carpatism constau în hățașe alpine de-a lungul brâurilor, în zone de cățărare sau descățărare (scrambling-ul atât de cunoscut britanicilor) pe văi de abrupt, zone expuse, traversee, grohotișuri și vegetație. Pe timp de iarnă, când abruptul este acoperit de gheață și zăpadă, traseele de carpatism fac obiectul alpinismului, necesitând pentru parcurgere pioletul și colțarii, precum și tehnicile specifice de utilizare a acestora și nu numai.

Având baza în Bușteni, pe parcursul taberei de carpatism am parcurs trei zone distincte ale abruptului prahovean (și nu numai), oferind de fiecare dată informații despre geografia locului, atât detalii de ansamblu, cât și de microrelief și corectând, acolo unde a fost necesar, modalitatea de abordare a anumitor pasaje sau orientarea în abrupt. Am discutat și modul de organizare a unei ture de carpatism, de a documentarea traseului și până la alegerea echipamentului și partenerilor, detaliind teoretic și practic câteva tehnici specifice.

Astfel, în prima zi a taberei de carpatism am fost în Coștila și am urcat firul principal al Văii Gălbinele (UIAA IV), trecând, pe rând, fiecare săritoare. Am urcat spre Brâul Mare pe fețele Văii Scorușilor și am continuat spre sud, coborând pe firul Văii Albe. A fost o zi spectaculoasă, în care am admirat cei patru mari pereți ai Coștilei, am văzut ciopoare de capre negre și participanții s-au familiarizat cu conglomeratul Bucegilor.

Ziua a doua a fost umedă și rece, motiv pentru care am ales zona Jepilor Mici, atât pentru ușurința accesului, cât și pentru diversitatea obstacolelor întâlnite pe Valea Seacă dintre Clăi (UIAA IV), pe care am parcurs-o în totalitate. Din șaua Clăii, unde vântul sufla deosebit de puternic și zadele erau acoperite de chiciură, am coborât pe Brâul lui Răducu, vechi hățaș vânătoresc ce înconjoară abruptul Jepilor Mici, unind potecile turistice care fac legătura între Bușteni și Platoul Bucegilor.

Nu am lăsat deoparte nici Morarul, unde, după urcarea pe fir a canionului văii glaciare, am parcurs capătul Brâului Mare până în firul Văii Adânci, pe care am coborât până în poiana de la bază. Această tură a avut ca scop ilustrarea parcurgerii unei zone ocolite în mod normal, descifrarea unui parcurs de brâu prin vegetație abundentă și coborârea unei văi de abrupt, atât prin descățărare, cât și prin rapel. Bineînțeles, nu au lipsit detalii legate de geografia și istoria parcurgerii locurilor prin care am trecut.

În cele din urmă, într-o zi ploioasă și rece, am schimbat conglomeratul prahovean cu calcarul zonei ialomițene și am urcat Valea Horoabelor. Situată în zona carstică a muntelui Bătrâna, valea Horoabelor constă, de fapt, într-un canion spălat de ape, parțial amenajat pentru a facilita parcurgerea.

Cu trei zile pline petrecute în abruptul prahovean al Bucegilor și una, mai scurtă, petrecută în zona Văii Ialomiței, discuții practice și multe detalii de relief, tabăra de carpatism de anul acesta s-a încheiat cu încrederea că toți participanții au prins gustul brâurilor și văilor de abrupt și vor cunoaște mai departe, în siguranță, zonele fabuloase prin care caprele negre se simt “acasă”.